Paradoxul algoritmului engagement - Neo, de aici viitorul nu este scris...
Algoritmii de engagement par să conțină contradicții, provoacă logica dar dezvăluie aspecte importante despre realitate, reprezintă o inovație tehnologică fascinantă care, prin design-ul lor fundamental orientat spre maximizarea profitului, creează o tensiune inevitabilă între eficiența economică și bunăstarea civică, transformându-se dintr-o unealtă de utilitate într-un mecanism de captivare care erodează capacitatea noastră de atenție deliberată și conexiune autentică, chiar devorează mecanisme cognitive de percepție a realității. Ele ne forțează să gândim mai profund, să examinăm presupunerile noastre și adesea să dezvoltăm noi moduri de înțelegere a lumii. 
Vezi ideile de Cuprins, menționez că este în dezvoltare subiectul, adică în lucru. Titlu sugerat de un coleg despre un personaj dintr-o serie de filme, Neo la sfârșitul seriei Matrix: "Unde mergem de aici nu este predeterminat. Viitorul nu este încă scris." Din motive privind drepturile de autor am primit sugestii să scot Neo dar păstrând ideea - trebuie documentat ”detaliu” serios în legislație, totuși ”Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii digitale în realitatea cotidiană” pare mai apropiat scopului acestui pachet de articole dar și din motive SEO semantice. Adică algoritmii vor să te facă să crezi că alegerile tale sunt inevitabile, că comportamentul tău este predictibil. Dar tu ai puterea să îi contrazici prin fiecare act de voință conștientă. Deși pare ruptă din categoria ”promovarea de teorii ale conspirație” verificați practic că să îndepartați acestă suspiciune.
Scopul acestui format de ”scrisoare despre social-media„ este de a oferi o perspectivă emoțională asupra impactului tehnologiei digitale asupra adolescenților și sugestii de a crea mecanisme de apărare cognitivă, perspectivă văzută prin prisma unui dialog intergenerațional autentic. Este un material în scop informativ pentru părinți, profesori și adolescenți care doresc să înțeleagă mai profund impactul uneori toxic al tehnologiei asupra generației digitale și dezvoltarea unor mecanisme de apărare. Ideia de a structura un manual didactic acceptat în cadru școlar cred că este un proiect diferit, separat, cred că astfel metoda împărtășirii devine concisă, cu tușe formale, implică resurse și personal specializat pe care probabil dacă există intenție este realizabil, mai ales în contextul educației online.
Există o dimineață — nu neapărat dimineața de azi, poate cea de ieri, poate cea de acum trei ani, nu mai contează când anume — în care te trezești și, înainte să ai timp să-ți construiești ziua în minte, înainte să apuci să-ți bei cafeaua și să intri în rolul pe care îl joci de atâta vreme că ai uitat că e rol, te auzi spunând ceva. Un lucru mic.
O remarcă la adresa fiului tău, un ton cu care refuzi o rugăminte, o tăcere cu care pedepsești ceva ce nu merită pedeapsă — și în secunda aceea, cu o claritate care doare exact pentru că e lipsită de dramă, recunoști vocea. Nu e vocea ta. Sau, mai exact, e vocea ta — dar nu vocea pe care ai ales-o. E vocea cuiva pe care l-ai studiat toată copilăria ca pe un manual al greșelilor, cineva față de care ai jurat, în liniștea aceea interioară pe care adolescenții o confundă cu hotărârea, că nu vei semăna niciodată.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Și totuși.
Creangă știa ceva despre asta, deși el nu scria scrisori către adolescenți și probabil nici nu și-ar fi imaginat că basmul lui despre două fete și o babă rea poate ajunge, o sută cincizeci de ani mai târziu, să vorbească despre tine. Fata babei nu s-a născut rea — a devenit ce a devenit prin acumulare, prin alintat, prin fiecare moment în care nimeni nu i-a spus un adevăr incomod la timp. Iar tu, care ai citit poate basmul acesta în clasa a treia și ai știut imediat cu cine nu vrei să semeni, ai crescut convins că alegerea e simplă: fii fata moșneagului. Fii harnic, fii bun, fii răbdător. Și ai fost — uneori. Dar nimeni nu ți-a explicat că poți să muncești o viață întreagă cu sârguință și totuși să ratezi. Nu pentru că ai fost leneș, ci pentru că ai muncit în direcția greșită, spre un scop care nu era al tău, în timp ce scopul tău adevărat aștepta undeva pe marginea drumului, tăcut ca o fântână mâlită pe care ai trecut-o în grabă fără s-o privești.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 110 mins
- Accesări: 102
Citește mai mult: 65. Și totuși o făcusem. Fără să decid. Fără să vreau.
Evoluția nu ne-a pregătit pentru mașinile vorbărețe. Limbajul articulat îl considerăm cel mai important semn vizibil al inteligenței, fals, cu răbdare ne dăm seama că e o iluzie a competenței, nu a găndit ci o mapare - hartă lingvistică. Stăteam ieri seară la birou și urmăream cum fiul meu conversa cu un chatbot despre un subiect din fizică pe care nu îl înțelegea, și îl vedeam cum nodează din cap la fiecare răspuns, cum zâmbea ușor mulțumit, ca și cum cineva îi explicase în sfârșit ceva ce profesorul nu reușise — și m-am gândit atunci, fără să spun nimic, că există ceva profund neliniștitor în acea scenă, nu pentru că răspunsurile ar fi fost greșite, ci tocmai pentru că erau atât de bune, atât de fluente, atât de convingător articulate, încât era imposibil să nu le confunzi cu înțelegere.
Am petrecut o bună parte din viața mea profesională construind lucruri pe care oamenii le folosesc fără să se gândească prea mult la ele — site-uri, interfețe, pagini care transmit informație de la un server la un ecran — și în toți acești ani am dezvoltat un reflex aproape instinctiv de a privi dincolo de suprafața unui sistem, de a întreba ce se întâmplă, de fapt, sub capotă, ce calcule se fac, ce presupuneri sunt îngropate în arhitectură. Reflexul acesta m-a salvat de multe ori de la a celebra soluții care nu rezolvau problema reală. Dar, privind scena cu fiul meu și cu chatbotul lui de fizică, am realizat că și eu, cu tot reflexul meu profesional, am tendința să capituleze în fața fluenței. Că și eu simt același impuls pe care îl simte oricine: dacă vorbește atât de bine, înseamnă că înțelege.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Nu înțelege. Și tocmai asta a spus Yann LeCun cu o claritate pe care puțini cercetători au curajul să o formuleze în public — nu pentru că adevărul ar fi complicat, ci pentru că este incomod, pentru că contrazice narațiunea dominantă a unei industrii care mișcă sute de miliarde de dolari și care are tot interesul să confunde scara cu profunzimea, fluența cu gândirea, autocompletarea cu inteligența.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 119 mins
- Accesări: 119
Citește mai mult: 64. Mașinile vorbărețe - marketingul AI promovează o iluzie cu textură emoțională
Sunt momente — și vin de obicei seara, când casa e liniștită și băiatul doarme, iar eu stau în fața calculatorului cu o cană de ceai pe care am uitat-o acolo de o oră și care s-a răcit fără să-mi dau seama — sunt momente în care simt, cu o claritate aproape dureroasă, că lumea în care am crescut eu și lumea în care crește fiul meu sunt două lumi diferite care se prefac că sunt aceeași lume. Și nu vorbesc despre tehnologie, deși și despre asta ar fi de vorbit. Vorbesc despre ceva mai greu de pus în cuvinte: despre felul în care bărbații și femeile stau unii lângă alții, despre felul în care se privesc, despre felul în care se ating sau nu se ating, despre ceea ce așteaptă unii de la alții fără să spună și despre ceea ce spun fără să așteapte nimic. Titlu a fost ales cu scop evident pompos, unilateral, misogin doar ca să atragă atenția... știți ca ”fata de la pagina 5” a tabloidelor dar ideile expuse sunt cinice după teorii lui Carl Gustav Jung vechi deja.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Tata — și aici nu idealizez, pentru că tata era un om complicat, cu silenții lui și cu supărările lui și cu obiceiul acela al lui de a se retrage în sine ca un melc într-o cochilie pe care o construise el singur din tăcere și muncă — tata știa un lucru pe care eu nu-l mai știu cu aceeași siguranță: știa ce înseamnă să fii bărbat. Nu pentru că ar fi citit o carte despre asta, nu pentru că i-ar fi explicat cineva, ci pentru că lumea în care trăia el, cu toate nedreptățile ei, cu toate rigiditatea ei, cu toate compromisurile ei meschine, avea totuși niște contururi clare. Bărbatul era cel care aducea pâinea, femeia era cea care ținea casa, copiii erau cei care ascultau, și dacă cineva devia de la scenariul ăsta, se simțea imediat, ca o notă falsă într-o melodie pe care o știau toți pe de rost. Nu spun că melodia aia era frumoasă. Nu spun că nu erau oameni care sufereau din cauza ei, femei mai ales, femei care visau altceva dar nu aveau voie să viseze, femei care tăceau și se ofileau în tăcere, femei cărora li se spunea „așa e viața" și care ajungeau să creadă că așa e viața cu adevărat. Nu idealizez lumea aceea. Dar constat un lucru: ea avea o structură, iar noi nu mai avem una.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 229 mins
- Accesări: 179
Citește mai mult: 63. Opiniile unui bărbat despre femeia modernă
Stau în fața calculatorului, cum stau în fiecare zi, și prin peretele subțire dintre biroul meu improvizat și camera ta aud muzica aceea pe care n-o înțeleg, ritmul sacadat care vine din telefonul tău, și mă gândesc că ar trebui să-ți spun ceva important, dar nu știu exact cum să încep. Sunt aici, acasă, permanent — asta-i ironia cea mare a vieții mele de tată care lucrează în domeniul digital: stau fizic lângă tine mai mult decât orice alt părinte care pleacă dimineața la birou și se întoarce seara, și totuși parcă sunt mai departe de tine decât vecinul nostru care-și vede copilul doar câteva ore pe zi. Calculatorul meu e un fel de perete invizibil, iar al tău — telefonul, tableta, căștile alea mari pe care le porți ca pe o armură — e un alt perete, și între noi doi se face un coridor lung prin care ne strigăm uneori „Ce faci?", „Bine!", fără să ne spunem nimic cu adevărat. Sfântul Paisie Aghioritul scria cu o simplitate care mă lovește de fiecare dată:
„Astăzi oamenii vorbesc mult, dar se înțeleg puțin, pentru că nu mai ascultă cu inima" — și eu simt asta în fiecare seară când stăm amândoi în aceeași casă, fiecare în fața ecranului lui, conectați la toată lumea și deconectați unul de celălalt. Am citit un eseu al unui filosof american pe nume Harry Frankfurt, profesor la Princeton, despre ceva ce el numește fără ocolișuri bullshit — „prostii", în traducere liberă.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Nu prostii în sensul în care îți spun eu ție „nu mai face prostii când vine bunica în vizită", ci prostii ca boală a lumii moderne: vorbăria goală, impostura, discursul care nu e nici adevăr, nici minciună, ci ceva mai periculos decât amândouă la un loc, pentru că celui care-l produce pur și simplu nu-i pasă dacă ce spune e adevărat sau nu.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 188 mins
- Accesări: 187
I. Despre urechile sufletului care sângerează
Dragă fiul meu,
Îți scriu aceste rânduri într-o dimineață de duminică, în timp ce tu dormi încă, după ce aseară am privit împreună, pentru a treia oară, „The Matrix Reloaded". Știu că ți se pare ciudat că tatăl tău – omul care îți instalează site-uri web primăriilor și te ceartă când stai prea mult pe telefon – citează din Filocalie și visează la tăcerea pustnicilor. Dar tocmai aici, în această aparentă contradicție, vreau să îți arăt ceva despre zgomotul care ne omoară încet, atât de încet încât nici nu observăm.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Urechile sufletului: Mai mult decât o metaforă. Când Morpheus îi spune lui Neo că „realul este doar semnale electrice interpretate de creier", el repetă, fără să știe, ceva ce părintele Evagrie Ponticul scria în secolul al IV-lea în „Despre cele opt gânduri": că noi nu trăim în lume direct, ci prin filtrele propriei noastre minți. Dar Evagrie mergea mai departe. El vorbea despre „urechile inimii" – acea capacitate interioară de a percepe realitatea dincolo de zgomotul gândurilor. În celula sa din pustia Nitriei, sub soarele Egiptului care topea pietrele, Evagrie a descoperit ceva îngrozitor: că cel mai puternic zgomot nu vine din forfota pieței din Alexandria pe care o părăsise, ci din mintea sa proprie.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 216 mins
- Accesări: 247
Citește mai mult: 61. De ce avem nevoie de tăcere pentru a supraviețui
