dispreț

Stau în fața calculatorului, cum stau în fiecare zi, și prin peretele subțire dintre biroul meu improvizat și camera ta aud muzica aceea pe care n-o înțeleg, ritmul sacadat care vine din telefonul tău, și mă gândesc că ar trebui să-ți spun ceva important, dar nu știu exact cum să încep. Sunt aici, acasă, permanent — asta-i ironia cea mare a vieții mele de tată care lucrează în domeniul digital: stau fizic lângă tine mai mult decât orice alt părinte care pleacă dimineața la birou și se întoarce seara, și totuși parcă sunt mai departe de tine decât vecinul nostru care-și vede copilul doar câteva ore pe zi. Calculatorul meu e un fel de perete invizibil, iar al tău — telefonul, tableta, căștile alea mari pe care le porți ca pe o armură — e un alt perete, și între noi doi se face un coridor lung prin care ne strigăm