Sunt momente — și vin de obicei seara, când casa e liniștită și băiatul doarme, iar eu stau în fața calculatorului cu o cană de ceai pe care am uitat-o acolo de o oră și care s-a răcit fără să-mi dau seama — sunt momente în care simt, cu o claritate aproape dureroasă, că lumea în care am crescut eu și lumea în care crește fiul meu sunt două lumi diferite care se prefac că sunt aceeași lume. Și nu vorbesc despre tehnologie, deși și despre asta ar fi de vorbit. Vorbesc despre ceva mai greu de pus în cuvinte: despre felul în care bărbații și femeile stau unii lângă alții, despre felul în care se privesc, despre felul în care se ating sau nu se ating, despre ceea ce așteaptă unii de la alții fără să spună și despre ceea ce spun fără să așteapte nimic.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Tata — și aici nu idealizez, pentru că tata era un om complicat, cu silenții lui și cu supărările lui și cu obiceiul acela al lui de a se retrage în sine ca un melc într-o cochilie pe care o construise el singur din tăcere și muncă — tata știa un lucru pe care eu nu-l mai știu cu aceeași siguranță: știa ce înseamnă să fii bărbat. Nu pentru că ar fi citit o carte despre asta, nu pentru că i-ar fi explicat cineva, ci pentru că lumea în care trăia el, cu toate nedreptățile ei, cu toate rigiditatea ei, cu toate compromisurile ei meschine, avea totuși niște contururi clare. Bărbatul era cel care aducea pâinea, femeia era cea care ținea casa, copiii erau cei care ascultau, și dacă cineva devia de la scenariul ăsta, se simțea imediat, ca o notă falsă într-o melodie pe care o știau toți pe de rost. Nu spun că melodia aia era frumoasă. Nu spun că nu erau oameni care sufereau din cauza ei, femei mai ales, femei care visau altceva dar nu aveau voie să viseze, femei care tăceau și se ofileau în tăcere, femei cărora li se spunea „așa e viața" și care ajungeau să creadă că așa e viața cu adevărat. Nu idealizez lumea aceea. Dar constat un lucru: ea avea o structură, iar noi nu mai avem una.
I. Ceva s-a stricat în mecanismul vechi
Ce avem noi, acum, în locul acelei structuri? Avem o libertate enormă, necerută, aproape sufocantă, de a fi orice vrem — dar nimeni nu ne-a învățat să vrem ceva anume. Bărbatul de astăzi poate fi sensibil, și asta e bine. Poate plânge la un film, și asta e bine. Poate gâti, poate schimba scutece, poate spune „te iubesc" fără să se simtă diminuat. Toate astea sunt bune, și le spun cu sinceritate, nu cu ironie. Dar ce se întâmplă când sensibilitatea nu e o alegere, ci o capitulare? Ce se întâmplă când bărbatul nu plânge pentru că a descoperit că e uman, ci plânge pentru că nu mai știe ce altceva să facă? Ce se întâmplă când tandreța nu vine din plin, ci din gol — dintr-un gol interior pe care nimeni nu i l-a umplut cu nimic solid, cu nimic pe care să poți construi?
Și femeia — femeia de astăzi, cea pe care o vedem la televizor, pe rețelele sociale, la birou, în parlament, pe copertele revistelor — a câștigat atâtea bătălii încât ar fi fost de așteptat să arate a învingătoare. Dar câte dintre femeile pe care le cunosc eu — câte? — au aerul acela de liniște interioară care vine din victorie? Câte au privirea aceea de „am ajuns unde trebuia"? Simt, și poate mă înșel, că cele mai multe arată mai degrabă a oboseală decât a triumf. Au dreptul să muncească — dar muncesc dublu. Au dreptul să decidă — dar decid pentru toată familia, și apoi se plâng că nimeni nu le ajută. Au dreptul să fie independente — dar independența lor seamănă uneori cu o singurătate pe care au învățat să o numească altfel, ca să nu doară.
Mă uit la fiul meu și mă întreb: ce îi arăt eu? Ce model de bărbat vede el în mine? Vede un om care lucrează mult, asta sigur. Vede un om care citește, care gândește, care încearcă să fie drept. Dar vede el un bărbat? Vede el acel lucru greu de definit, acel amestec de forță și blândețe, de curaj și vulnerabilitate asumată, de autoritate fără brutalitate, care ar trebui să fie — și poate n-a fost niciodată, poate e doar un mit — esența masculinității? Nu știu. Și faptul că nu știu mă neliniștește mai mult decât aș vrea să recunosc.
Pentru că asta e, cred, rădăcina problemei. Nu e vorba că femeile au devenit prea puternice sau că bărbații au devenit prea slabi. Formularea asta e o capcană, o simplificare care ne scutește de efortul adevărat de a înțelege. E vorba că nimeni nu mai știe ce e natural și ce e construit, ce e autentic și ce e performanță, ce vine din tine și ce vine din miile de voci care îți spun în fiecare zi cine ar trebui să fii. E vorba că am dărâmat un edificiu — pe bună dreptate, pentru că edificiul acela era strâmb și plin de nedreptăți — dar nu am construit nimic în loc. Am rămas cu ruinele și cu libertatea, și ne mirăm că libertatea singură nu e de ajuns.
Mă gândesc la tatăl meu și la ceea ce știa el fără să fi învățat. Mă gândesc la fiul meu și la ceea ce va trebui să învețe fără să aibă de la cine. Și mă gândesc la mine, la mijloc, ca o punte suspendată între două maluri care se îndepărtează încet unul de celălalt, și mă întreb dacă puntea asta mai ține, dacă mai duce, dacă nu cumva crăpăturile pe care le simt sub picioare sunt mai adânci decât vreau să cred.
Ceva s-a stricat în mecanismul vechi. Asta o simte oricine privește cu atenție. Întrebarea nu e dacă s-a stricat — ci dacă noi, cei care trăim în ruinele lui, avem destulă luciditate și destul curaj ca să construim altceva. Sau dacă ne vom mulțumi să ne certăm, la nesfârșit, pe cine e de vină.
Perspectiva jungiană — O privire din adânc
Carl Gustav Jung ar fi privit tot acest tablou — bărbatul confuz, femeia obosită, cuplul ca un câmp de bătălie al identităților neterminate — și ar fi spus, probabil cu acea răbdare clinică a omului care a văzut prea multe suflete desfăcute pe masa de lucru a propriului cabinet, că problema nu e în afară, ci în interior. Că noi nu ne certăm cu celălalt, ci cu propria noastră umbră. Că bărbatul care nu mai știe să fie bărbat nu a pierdut masculinitatea — a pierdut contactul cu anima, cu acea parte feminină a psihicului său pe care o poartă în sine de când s-a născut, dar pe care societatea l-a învățat s-o nege, s-o refuleze, s-o ascundă ca pe o rușine. Iar când anima este ignorată prea mult timp, ea nu dispare — se întoarce sub formă de iritabilitate, de frici difuze, de relații eșuate pe care bărbatul nu le înțelege, de o senzație vagă dar persistentă că ceva esențial lipsește din viața lui, deși nu poate spune ce anume.
Și femeia — Jung ar fi privit-o pe femeia modernă și ar fi recunoscut în ea un animus inflat, o componentă masculină interioară care, în loc să o ajute să gândească limpede și să acționeze cu fermitate, a luat-o în stăpânire, i-a copleșit feminitatea și a transformat-o într-o combatantă perpetuă, într-o ființă care luptă chiar și atunci când nu are cu cine, pentru că animusul, odată scăpat de sub control, nu știe decât să lupte. E ceea ce Jung numea posesia de către animus — momentul în care o femeie nu mai vorbește din centrul ei autentic, ci din vocea acelui bărbat interior care nu e al ei cu adevărat, care e un amalgam de opinii rigide, de judecăți tăioase, de „așa trebuie" și „așa nu se face", și care, cu cât domină mai mult, cu atât o îndepărtează de ceea ce ea este cu adevărat.
Iar cuplul — cuplul modern în toată gloria lui confuză — devine, în viziunea lui Jung, un teatru de umbre. El nu o vede pe ea. Ea nu îl vede pe el. Fiecare vede în celălalt o proiecție a propriului interior neintegrat. Bărbatul proiectează anima asupra femeii — și apoi e furios că femeia reală nu se potrivește cu imaginea visată. Femeia proiectează animusul asupra bărbatului — și apoi e dezamăgită că bărbatul real nu se ridică la înălțimea eroului pe care și l-a construit în minte. Și astfel se ceartă, dar nu se ceartă cu celălalt — se ceartă cu propria lor fantoșă interioară, și nimeni nu câștigă, pentru că nu poți învinge pe cineva care nu e acolo.
Jung ar fi spus, cred, un lucru simplu și devastator: problema nu e că femeile s-au masculinizat sau că bărbații s-au efeminat. Problema e că nimeni nu și-a făcut treaba interioară. Nimeni nu și-a întâlnit umbra, nimeni nu și-a recunoscut anima sau animusul, nimeni nu a pornit pe drumul individuației — acel drum lung, solitar și necruțător de sincer pe care trebuie să-l parcurgi pentru a deveni, în cele din urmă, ceea ce ești cu adevărat. Nu ceea ce vrea mama ta, nu ceea ce vrea societatea, nu ceea ce cer revistele sau rețelele sociale — ci ceea ce ești tu, în miezul tău, cu masculinul și femininul tău laolaltă, integrat, întreg, liber.
Iar individuația, ar fi adăugat el cu acel zâmbet enigmatic pe care i-l cunoaștem din fotografii, nu e un proces confortabil. E o coborâre în propriul abis. E o întâlnire cu tot ce ai refuzat să fii, cu tot ce ai ascuns, cu tot ce te-ai prefăcut că nu există. E mai grea decât orice căsnicie, mai solicitantă decât orice carieră, mai înspăimântătoare decât orice diagnostic. Dar e singura cale. Pentru că alternativa — alternativa pe care o trăim cu toții, zi de zi, în cuplurile noastre obosite, în certurile noastre repetitive, în acele momente de tăcere groasă în care simțim că ceva e profund greșit dar nu putem spune ce — alternativa e să rămâi pe jumătate, toată viața. O jumătate de om care caută cealaltă jumătate într-un alt om și care e furios, la nesfârșit, că nu o găsește acolo.
Jung a scris undeva — și citez din memorie, deci probabil nu exact — că cel mai terifiant lucru e să te accepți pe tine însuți pe deplin. Și avea dreptate. Pentru că în momentul în care te accepți cu adevărat, cu masculinul și femininul tău, cu forța și cu slăbiciunea, cu curajul și cu frica, în momentul acela nu mai ai nevoie să controlezi pe nimeni, nu mai ai nevoie să dominai pe nimeni, nu mai ai nevoie să demonstrezi nimic. Și poate că asta e cea mai mare provocare a modernității: nu egalitatea dintre sexe, nu drepturile femeilor, nu criza masculinității — ci curajul de a fi întreg într-o lume care profită de pe urma faptului că suntem rupți.
II. Masculinitatea pierdută — sau doar schimbată?
Când bărbatul nu mai știe ce se așteaptă de la el. Azi dimineață am stat douăzeci de minute în fața oglinzii din baie — nu pentru că mă admiram, doamne ferește, nu sunt genul, ci pentru că mă radeam și la un moment dat m-am oprit cu aparatul în mână și m-am uitat la omul din oglindă și m-am întrebat, cu o sinceritate care m-a speriat puțin, cine e ăsta. Nu în sensul dramatic, nu în sensul în care personajele din filme se privesc în oglindă și au o criză existențială cinematografică cu muzică pe fundal. Ci într-un sens mult mai prozaic și tocmai de aceea mult mai tulburător: m-am întrebat dacă omul ăsta care se rade în fiecare dimineață, care își pune cămașă, care se așează la birou, care vorbește cu clienți, care vine acasă și întreabă „ce-ai făcut la școală", care se culcă obosit și se trezește obosit — m-am întrebat dacă omul ăsta știe ce înseamnă să fie bărbat, sau doar repetă niște gesturi pe care le-a văzut la alți bărbați și pe care le reproduce mecanic, fără să le mai simtă.
Și nu e o întrebare retorică. E o întrebare reală, care mă apasă, și pe care cred că o poartă în ei mult mai mulți bărbați decât ar recunoaște vreodată. Pentru că a recunoaște că nu știi ce înseamnă să fii bărbat e, paradoxal, cel mai nebărbătesc lucru pe care-l poți face — cel puțin după standardele lumii în care am crescut, unde bărbatul nu punea întrebări despre sine, ci despre ceilalți, și unde introspecția era considerată o formă de pierdere de timp, dacă nu chiar de slăbiciune.
Dar haide să fim onești, măcar aici, măcar între aceste rânduri pe care nimeni nu e obligat să le citească. Ce se așteaptă de la un bărbat în anul de grație 2026? Să fie puternic, dar nu agresiv. Sensibil, dar nu moale. Hotărât, dar nu autoritar. Vulnerabil, dar nu plângăcios. Să câștige bani, dar să nu fie obsedat de bani. Să fie prezent pentru copil, dar să nu fie un tată-cloșcă. Să facă treabă în casă, dar să nu pară că face treabă în casă ca să se laude. Să aibă opinii, dar să nu fie rigid. Să fie romantic, dar nu într-un mod care pare disperat. Să fie masculin, dar să nu definească nimeni ce înseamnă masculin, pentru că orice definiție pe care ai încerca-o va supăra pe cineva.
Scriu lista asta și simt cum se formează un nod undeva în gât, nu de emoție, ci de absurditate. Pentru că lista asta nu e făcută de o persoană anume, nu e cerință oficială, nu e scrisă pe un contract pe care l-am semnat la naștere. Lista asta e un amalgam de voci — vocea tatălui meu care credea că un bărbat nu plânge niciodată, vocea profesoarei de la școală care ne spunea că băieții și fetele sunt la fel, vocea revistelor care ne învață cum să fim plăcuți, vocea rețelelor sociale care ne arată bărbați cu mușchi care gătesc paste și plâng la filmul potrivit, vocea prietenilor care ne spun „fii tu însuți" fără să ne explice cine e acel „tu însuți", și vocea femeilor — ah, vocea femeilor, care e poate cea mai confuză dintre toate, pentru că femeile ne cer simultan lucruri pe care niciun om normal nu le poate livra în același pachet.
Și nu spun asta cu ură. Nu spun asta cu resentiment. Spun asta cu oboseala celui care a încercat, ani de zile, să fie ceea ce trebuie, și care într-o dimineață, cu aparatul de ras în mână, realizează că nu mai știe pentru cine interpretează rolul ăsta și dacă mai e cineva în sală care se uită.
Criza mentorilor — sau ce se întâmplă când tatăl tace
Tatăl meu — și o spun cu o duioșie pe care abia acum, la distanță de ani, reușesc s-o recunosc ca duioșie, pentru că la momentul respectiv o confundam cu furie — tatăl meu nu m-a învățat niciodată explicit ce înseamnă să fii bărbat. Nu s-a așezat vreodată pe marginea patului, nu mi-a pus mâna pe umăr, nu mi-a zis „fiule, uite ce trebuie să știi". Nu a existat niciodată o conversație de genul acesta. Ceea ce a existat a fost prezența lui — tăcută, masivă, uneori copleșitoare — și exemplul lui, pe care eu l-am absorbit nu prin cuvinte, ci prin osmoză, așa cum absorbi un accent regional sau o teamă irațională de furtuni: nu pentru că cineva ți-a predat-o, ci pentru că ai trăit-o suficient de mult încât a devenit parte din tine.
El se scula dimineața, se ducea la muncă, venea acasă, mânca, citea, se culca. Weekendul repara ceva. Vara construia ceva. Iarna tăia lemne. Când era supărat, tăcea. Când era fericit, tăcea mai puțin. Când mama ridica vocea, el cobora și mai mult a lui, până ajungea la o tăcere atât de densă încât puteai s-o tai cu cuțitul, și mama, care era o femeie inteligentă și intuitivă, înțelegea din tăcerea aceea mai mult decât ar fi înțeles din orice discurs. Ăsta era modelul meu de masculinitate. Nu un erou dintr-o carte, nu un personaj de film, nu un influencer cu abdomen sculptat — ci un om real, cu mâini mari și cu tăceri și mai mari, care știa un lucru fundamental: că forța nu e în ceea ce spui, ci în ceea ce poți duce pe umeri fără să te plângi.
Acum mă uit în jurul meu și văd că modelul ăsta a dispărut. Nu complet — mai sunt bărbați din pasta asta, risipiți prin sate și prin cartierele vechi ale orașelor, prin atelierele de tâmplărie și prin garajele pline de unelte ruginite — dar sunt din ce în ce mai rari, și ceea ce e mai grav, sunt din ce în ce mai puțin vizibili. Nu-i vezi la televizor. Nu-i vezi pe rețelele sociale. Nu-i vezi în reviste. Ei nu fac conținut, nu se filmează, nu postează. Ei doar sunt. Și într-o lume în care existența e validată doar prin vizibilitate, a fi fără a fi văzut e echivalent cu a nu fi deloc.
În locul lor, cine ocupă scena? Cine sunt mentorii de masculinitate ai generației fiului meu? Sunt influencerii de pe rețelele sociale care predau „alfa masculinitate" între două reclame la suplimente alimentare. Sunt personajele din seriale care sunt fie brutali fascinanți, fie sensibili adorabili, dar niciodată oameni reali, cu contradicțiile și bâlbâielile lor. Sunt antreprenorii de succes care predau virilitatea ca pe un business plan — pași de urmat, tehnici de seducție, strategii de dominare. Și sunt, desigur, taticii de pe rețelele sociale, cei care se filmează cum schimbă scutece și cum plâng la spectacolul de la grădiniță, și care au transformat paternitatea într-un spectacol de virtuozitate emoțională în care cel mai important lucru nu e ce simți, ci cât de frumos arăți când simți.
Iar fiul meu — fiul meu care are vârsta la care întrebările astea ard cel mai tare, vârsta la care cauți cu disperare un model, un chip, o figură pe care s-o urmezi, pe care s-o admiri, pe care s-o imitezi în secret până când imitația devine natură — fiul meu se uită la toți aceștia și nu știe pe cine să aleagă. Și poate că cel mai trist lucru nu e că nu are un model bun, ci că are prea multe modele, toate mediocre, toate superficiale, toate gălăgioase, și că în zgomotul ăsta asurzitor, vocea liniștită a bunicului lui, care știa ce înseamnă să fii bărbat fără să fi citit niciodată o carte despre asta, s-a pierdut complet.
Mă întreb câteodată dacă tata ar fi știut ce să facă în locul meu. Și apoi îmi dau seama că tata nu s-ar fi aflat niciodată în locul meu, pentru că lumea lui nu avea dilema asta. Lumea lui avea alte probleme — avea sărăcie, avea frică, avea nedreptate — dar nu avea confuzie identitară. Nimeni nu se întreba dacă e suficient de masculin sau prea masculin. Nimeni nu se întreba dacă plânsul e o dovadă de curaj sau de slăbiciune. Oamenii munceau, îndurau, tăceau, și în tăcerea lor era ceva solid pe care puteai construi. Poate că soliditatea aia era în parte iluzorie. Poate că mulți dintre ei sufereau în tăcere, muriți de singurătate interioară. Dar cel puțin știau cine sunt. Și asta e un lux pe care noi, cu toate libertățile și toate opțiunile noastre, nu ni-l mai putem permite.
Efeminarea ca strategie de supraviețuire — sau despre ce se întâmplă când te adaptezi prea bine
Am un prieten — nu-i voi spune numele, dar el se va recunoaște dacă va citi rândurile astea, și sper să nu se supere, pentru că ceea ce spun aici vine din respect, nu din judecată — am un prieten care, în ultimii zece ani, s-a transformat într-un alt om. L-am cunoscut tânăr, viu, cu o energie aproape agresivă, cu opinii tăioase, cu o râs puternic care umplea orice cameră. Se certa cu plăcere, își apăra pozițiile cu înverșunare, și când iubea, iubea cu o intensitate care îi speria pe cei din jur. Era, cum s-ar spune, un tip cu personalitate. Nu mereu simpatic, nu mereu diplomatic, dar real. Indiscutabil real.
Apoi s-a căsătorit. Și nu spun că asta e cauza — e o corelație, nu o cauzalitate, și știu că viața e mai complicată decât orice narațiune simplificatoare. Dar ceea ce s-a întâmplat, an după an, a fost o erodare lentă, aproape imperceptibilă, a ceea ce el era. Mai întâi au dispărut prietenii — nu toți deodată, ci pe rând, discret, ca piesele unui joc de șah la care nu se mai uită nimeni. „Nu mai pot veni sâmbătă, avem treabă." „Trebuie să stau acasă, e obosită." „Poate luna viitoare." Luna viitoare nu venea niciodată. Apoi au dispărut hobby-urile — pescuitul, fotbalul, serile de poker care nu erau despre poker, ci despre a sta între bărbați și a vorbi ca bărbații, cu prostii și cu râsete și cu acea libertate grosolană dar salvatoare pe care o ai doar când nu trebuie să fii atent la ce spui. Au dispărut și opiniile — încet, pe nesimțite, ca apa care se retrage dintr-un lac fără să observe nimeni. Omul care avea păreri despre orice a devenit omul care spunea „nu știu, întreab-o pe ea" sau „cum vrei tu, dragă" cu o voce care nu era a lui, o voce subțiată, îmblânzită, domesticită — ca vocea unui animal care a fost bătut suficient de mult încât a învățat să nu mai latre.
L-am văzut de curând, la o cafea pe care am reușit s-o programăm după trei amânări și un schimb de mesaje care semăna mai mult cu o negociere diplomatică decât cu o invitație între prieteni. Arăta bine — adică, era îmbrăcat bine, era proaspăt tuns, probabil și epilat, cu o cremă pe față care lucea discret sub lumina neonului din cafenea. Dar ochii lui — ochii lui erau ai unui om care a predat armele. Nu tristi, nu furioși — doar stinși. Ca un foc pe care l-a bătut ploaia prea mult timp și care acum nici nu mai fumegă. Am vorbit despre copii, despre muncă, despre un serial pe care îl urmărea amândoi. Am vorbit despre nimic, cu alte cuvinte. Și când l-am întrebat, la un moment dat, cum se simte — nu „ce mai faci", ci „cum te simți, sincer, adânc, acolo unde nu te mai prefaci" — m-a privit câteva secunde cu o expresie pe care n-am s-o uit. Nu era surprindere, era recunoaștere. Era privirea unui om care aude, după ani de zile, o întrebare pe care nimeni nu i-a mai pus-o. Și apoi a zâmbit — zâmbetul acela crispat, defensiv, pe care îl fac bărbații când simt că urmează ceva periculos — și a zis: „Bine. Sunt bine."
Nu era bine. Amândoi știam asta. Dar să recunoști că nu ești bine, că te-ai pierdut pe drum, că omul care ești acum e doar o versiune epurată, dezinfectată, inofensivă a omului care erai — asta ar fi însemnat să recunoști că toți acei ani de adaptare, de compromis, de „maturizare", cum numește lumea domesticirea unui spirit liber, au fost o formă de moarte lentă. Și cine vrea să recunoască asta? Cine vrea să se uite în oglindă și să vadă nu un om care a evoluat, ci un om care a cedat, bucată cu bucată, tot ce avea viu în el, doar ca să aibă liniște în casă?
Și asta e partea care mă doare cel mai tare, pentru că nu vorbesc doar despre prietenul meu. Vorbesc despre o generație întreagă de bărbați care au confundat adaptarea cu capitularea, care au confundat sensibilitatea cu supunerea, care au confundat pacea conjugală cu abdicarea de la propria identitate. Bărbați care s-au epilat, nu pentru că voiau, ci pentru că li s-a spus că așa se face. Bărbați care au renunțat la opinii, nu pentru că erau greșite, ci pentru că erau incomode. Bărbați care au învățat să spună „ai dreptate" când nu credeau că ea are dreptate, doar ca să evite conflictul, doar ca să nu audă acel ton — acel ton pe care orice bărbat căsătorit îl cunoaște, acel ton care nu e strigăt, dar e mai rău decât strigătul, pentru că strigătul se termină, dar tonul ăla persistă, vibrează, se insinuează sub piele și rămâne acolo, ca o otravă lentă.
Efeminarea nu e, în cele mai multe cazuri, o alegere filosofică. Nu e un act de iluminare prin care bărbatul descoperă, în sfârșit, că e și el uman. E o strategie de supraviețuire. E ceea ce faci când ești prins între ciocan și nicovală — între o societate care te ridiculizează dacă ești prea masculin și o parteneră care te domesticește dacă ești prea liber — și decizi, inconștient, că e mai ușor să cedezi decât să lupți. E alegerea pe care o face animalul care nu poate fugi și nu poate lupta: se face mic. Se ascunde. Se confundă cu fundalul. Și speră că, dacă e suficient de invizibil, nu va mai fi atacat.
Dar viața nu funcționează așa. Pentru că în momentul în care te faci invizibil, devii irelevant. Și nimeni — nimeni, cu adevărat nimeni — nu poate iubi ceva irelevant.
Perspectiva jungiană — Când umbra mușcă din propriul stăpân
Jung ar fi ascultat tot ce am spus mai sus — despre prietenul meu care s-a stins, despre tatăl meu care tăcea, despre fiul meu care caută modele în locuri greșite — și ar fi dat din cap, nu cu compasiune, ci cu acea răbdare ușor obosită a medicului care vede aceeași boală pentru a mia oară și care știe că pacientul nu vrea cu adevărat un diagnostic, ci o scuză.
Și apoi ar fi spus, probabil, cam așa:
„Problema ta nu e femeia. Problema ta nu e societatea. Problema ta nu e că lipsesc mentorii sau că lumea s-a schimbat. Problema ta e că ai refuzat să cobori în propria ta grotă. Ai refuzat să te întâlnești cu ceea ce ești tu cu adevărat — nu versiunea acceptabilă, nu versiunea pe care o arăți lumii, ci versiunea întunecată, cea pe care o ascunzi, cea care e furioasă, cea care e egoistă, cea care e brutală, cea care vrea putere, cea care vrea să domine, cea care vrea să fie temută. Umbra ta. Ai fugit de ea toată viața, ai acoperit-o cu politețe, cu sensibilitate, cu compromisuri, și acum te miri că nu mai simți nimic. Te miri că ești gol pe dinăuntru. Dar golul ăla nu e gol — e plin de tot ce ai refuzat să fii."
Jung ar fi spus că bărbatul care se efeminează nu și-a găsit latura feminină — și-a pierdut-o pe cea masculină. Că anima — acea componentă feminină interioară — nu a fost integrată, ci a invadat. E ca diferența dintre a învăța o limbă străină și a uita limba maternă. Unul e îmbogățire, celălalt e pierdere. Bărbatul care plânge pentru că și-a dat voie să simtă e un bărbat mai complet. Dar bărbatul care plânge pentru că nu mai are forța de a face altceva e un bărbat devastat. Și între cele două situații e un abis pe care cei mai mulți refuză să-l vadă, pentru că a-l vedea ar însemna să recunoască în care dintre ele se află.
Iar despre mentori — Jung ar fi fost tăios, aproape crud, în felul acela al lui care nu era cruzime, ci refuzul de a te mângâia pe creștet când ce ai nevoie e o palmă peste obraz. Ar fi spus că mentorii nu au dispărut. Că Mentorul — cu M mare, arhetipul, Bătrânul Înțelept, Senex-ul — trăiește în inconștientul colectiv al fiecărui bărbat, la fel cum a trăit întotdeauna, de când lumea e lume. Că nu ai nevoie de un tată perfect sau de un influencer carismatic ca să găsești drumul. Ai nevoie doar de curajul de a coborî în tine însuți, în întunericul acela pe care visele ți-l arată în fiecare noapte și pe care tu îl uiți în fiecare dimineață. Mentorul e acolo, în adâncul tău, dar tu ești prea ocupat să cauți validare în afară ca să-l auzi.
„Omul modern", scria Jung undeva, „e în căutarea unui suflet." Și prin asta nu înțelegea ceva mistic, nu înțelegea religie sau spiritualitate de duminică. Înțelegea exact ce simte prietenul meu în momentele acelea de tăcere, când copiii dorm și nevasta se uită la un serial și el stă în bucătărie cu un pahar de apă în mână și se întreabă unde a dispărut omul care era. Sufletul acela. Substanța aceea. Focul acela.
Jung ar fi spus că focul nu s-a stins — a fost mutat în umbră. Și că umbra, dacă o ignori suficient de mult, nu te lasă în pace. Se manifestă prin depresie, prin oboseală cronică, prin acea iritabilitate difuză care nu are obiect, prin visele acelea recurente în care fugi de ceva și nu știi de ce. Umbra mușcă. Și cu cât o ignori mai mult, cu atât mușcă mai adânc.
Iar prietenului meu — celui care a spus „sunt bine" cu ochii goi — Jung i-ar fi spus, poate, cel mai dur lucru pe care un psiholog ți-l poate spune: „Nu ești bine. Și nu vei fi bine atât timp cât continui să te minți. Dar vestea bună e că suferința ta nu e o greșeală — e o invitație. E inconștientul tău care bate la ușă și care îți spune: ‹Coboară. Coboară aici, în întuneric, unde m-ai închis pe mine, pe cel care erai înainte să te lași domesticit. Coboară și ia-mă înapoi. Pentru că fără mine, tu nu ești tu. Ești doar o mască care zâmbește.›"
Și apoi Jung ar fi tăcut. Pentru că Jung știa — și asta e poate cel mai jungian lucru din câte există — că adevărurile cu adevărat importante nu se spun. Se tac. Și în tăcerea aceea, dacă ai curajul s-o asculți, auzi tot ce trebuia să auzi de la început.
III. Feminismul, feminitatea și frontiera dintre ele
De la egalitate la competiție — sau cum o revoluție dreaptă a luat-o pe un drum strâmb. Am o fotografie — undeva într-un sertar pe care nu-l mai deschid decât din greșeală, când caut altceva, un încărcător, o baterie, un șurub care s-a pierdut de la ceva ce nu mai știu ce era — am o fotografie cu bunica mea. E alb-negru, puțin îngălbenită pe margini, și în ea bunica stă pe un scaun de lemn, în fața casei, cu mâinile pe genunchi, și se uită la aparat cu o expresie pe care n-am reușit niciodată s-o descifreze complet. Nu zâmbește, dar nici nu e tristă. Nu pozează, dar nici nu e surprinsă. E doar acolo, cu toată ființa ei, prezentă în cadru cu o intensitate pe care oamenii din fotografiile de azi, cu toate filtrele și toate unghiurile lor studiate, n-o mai au. Poartă o basma, o bluză albă cu mâneci lungi deși probabil era vară, și o fustă neagră care-i ajunge până la glezne. Arată exact cum arătau femeile din vremea ei — adică arată ca și cum ar fi parte din peisaj, din pământ, din curtea aceea cu pomi și cu găini, ca și cum n-ar exista nicio graniță între ea și lumea în care trăia.
Bunica mea a trăit optzeci și ceva de ani și n-a votat niciodată. N-a condus niciodată o mașină. N-a avut niciodată un cont bancar pe numele ei. N-a intrat niciodată într-o dezbatere publică, n-a scris niciodată o scrisoare către un ziar, n-a protestat niciodată pentru nimic. A muncit — doamne, cât a muncit — dar munca ei n-a avut niciodată un salariu, n-a avut concediu, n-a avut carte de muncă, n-a avut absolut niciun document care să ateste că ea, femeia aceea de pe scaunul de lemn, a existat ca entitate economică. A fost soție, mamă, bunică. A gătit, a spălat, a cusut, a plantat, a recoltat, a conservat, a îngrijit bolnavi, a bocit morți, a crescut copii care au crescut la rândul lor copii, și a făcut toate astea fără să-i treacă vreodată prin cap că ar putea face altceva, sau că ar avea dreptul să facă altceva, sau că altceva ar fi posibil.
Și acum trebuie să spun un lucru pe care-l simt, dar pe care știu că e periculos de spus, pentru că în momentul în care-l spui, cineva, undeva, va înțelege exact ce nu ai vrut să spui: bunica mea nu era o femeie eliberată. Bunica mea era, după toate standardele contemporane, o femeie oprimată. Și totuși — și aici e pericolul, aici e acea zonă în care cuvintele devin mine de teren — și totuși, când mă uit la fotografia aceea, nu văd opresiune. Văd ceva ce nu mai văd la aproape nimeni din generația mea, nici la femei, nici la bărbați: văd un om care știe exact unde e locul lui în lume. Nu un om fericit — habar n-am dacă bunica era fericită, cuvântul ăsta probabil n-avea pentru ea sensul pe care-l are pentru noi — ci un om așezat. Un om care nu se ceartă cu universul în fiecare dimineață, care nu se trezește cu întrebarea „cine sunt eu și ce vreau de la viață", care nu stă pe rețelele sociale să compare ce are el cu ce au alții. Un om care e acolo, pe scaunul acela de lemn, cu mâinile pe genunchi, complet, fără fisură, fără rest.
Nu idealizez viața bunicii mele. Ar fi obscen s-o fac. Ea n-a avut opțiuni, și absența opțiunilor nu e pace interioară — e captivitate decorată cu resemnare. Femeile din generația ei au tăcut nu pentru că n-aveau ce spune, ci pentru că nimeni nu le-a întrebat. Au îndurat nu pentru că erau puternice, ci pentru că n-aveau încotro. Și mișcarea care a venit apoi, mișcarea feministă, cu toate valurile ei, cu toate strigătele ei, cu toate victoriile ei, a fost dreaptă. A fost necesară. A fost una dintre puținele revoluții din istoria umanității care nu a cerut sânge, ci doar recunoaștere — recunoașterea unui adevăr atât de simplu încât e aproape jenant că a trebuit luptat pentru el: că femeile sunt oameni. Oameni întregi, cu drepturi întregi, cu minți întregi, cu vieți care le aparțin.
Dar — și e un „dar" mare, un „dar" pe care-l rostesc cu precauție, ca pe un cuvânt într-o limbă pe care n-o stăpânesc pe deplin, știind că pot fi înțeles greșit — dar ce se întâmplă atunci când o mișcare de eliberare uită care era scopul? Ce se întâmplă atunci când lupta pentru egalitate alunecă, pe nesimțite, ca un râu care-și schimbă cursul, într-o luptă pentru dominație? Ce se întâmplă atunci când femeia care a cerut pe bună dreptate un loc la masă începe să vrea toată masa?
Nu toate femeile, evident. Nu majoritatea femeilor, probabil. Dar destule. Suficient de multe încât să se fi creat o cultură — nu un complot, nu o conspirație, nimic atât de organizat, ci ceva mult mai difuz și tocmai de aceea mult mai eficient — o cultură în care bărbatul nu e doar egal cu femeia, ci e ușor inferior ei. O cultură în care masculinitatea e tratată ca o problemă de rezolvat, nu ca o realitate de respectat. O cultură în care „bărbat adevărat" a devenit o expresie folosită cu ironie, cu ghilimele, cu un surâs condescendent, ca și cum a fi bărbat cu adevărat — cu tot ce implică asta, cu forță și cu duritate și cu acel instinct de a proteja și de a conduce care nu e opresiune, ci natură — ar fi o formă de primitivism de care ar trebui să ne rușinăm.
Am auzit de atâtea ori expresia „viitorul e feminin" încât am ajuns s-o percep ca pe zgomotul de fundal al unei cafenele — e acolo, dar nu-l mai aud. Și totuși, de fiecare dată când o aud, ceva în mine — ceva vechi, ceva care vine poate din aceleași adâncuri din care venea tăcerea tatălui meu — ceva în mine se întreabă: dacă viitorul e feminin, unde sunt eu? Unde e fiul meu? Unde sunt bărbații din viitorul ăsta? Sunt invitați, sau sunt tolerați? Sunt parteneri, sau sunt spectatori? Sunt egali, sau sunt acei oaspeți incomozi pe care-i primești la masă doar pentru că nu se cade să-i refuzi?
Femeia care a câștigat — dar ce anume?
O cunosc pe o femeie — nu-i voi spune numele, dar ea nu va citi rândurile astea, pentru că ea nu citește nimic care nu are legătură directă cu munca ei, și asta spune deja foarte mult — o cunosc pe o femeie care are tot. Are carieră — una dintre acelea pe care le descrii la petreceri și lumea face „aaa" și dă din cap aprobator. Are un salariu care-i permite să nu depindă de nimeni, niciodată, sub nicio formă. Are o mașină bună, un apartament al ei, o garderobă care arată ca o vitrină de magazin, și un profil pe LinkedIn care pare scris de un departament de marketing. Are tot ce mișcarea feministă a promis că o femeie poate avea dacă luptă suficient de tare. E independentă. E puternică. E realizată. E respectată.
Și e singură. Nu singură în sensul că nu are pe nimeni — are prietene, are colege, are o mamă cu care vorbește la telefon în fiecare duminică — ci singură în sensul în care ești singur când te trezești la trei dimineața și casa e goală și liniștea aia nu e odihnă, ci absență. Singură în sensul în care ești singur când ai totul în afară și nimic înăuntru, sau — mai precis — când ai ceva înăuntru dar nu ai cui să-i dai, nu ai cu cine să-l împarți, nu ai acel celălalt care să primească ce ai tu de oferit și care, prin simplul act de a primi, să te facă să simți că ceea ce oferi are valoare.
A avut relații. Mai multe. Toate s-au terminat la fel: cu un bărbat care la un moment dat s-a retras, a devenit distant, a început să găsească scuze, și într-un final a plecat. Nu cu scandal, nu cu ușa trântită — ci cu acel soi de evaporare lentă pe care o fac bărbații care nu mai au curajul să spună adevărul și preferă să dispară treptat, ca o imagine care se șterge de pe un ecran vechi, pixel cu pixel, până nu mai rămâne nimic. Și ea — femeia asta puternică, independentă, realizată — rămânea de fiecare dată cu aceeași întrebare pe care n-o punea niciodată cu voce tare, dar care se citea în ochii ei ca un text scris cu litere de foc: ce e în neregulă cu mine?
Nimic nu e în neregulă cu ea. Asta e răspunsul pe care i-l dau prietenele, i-l dau colegele, i-l dau articolele pe care le citește noaptea, când nu poate dormi, despre „de ce bărbații se tem de femeile puternice". Nimic nu e greșit. Ei sunt greșiți. Ei sunt slabi. Ei sunt intimidați. Ei nu pot face față unei femei care le e egală sau superioară. Și ea dă din cap, și crede asta, sau se forțează să creadă asta, pentru că alternativa — alternativa că poate ea, în goana ei după independență, a pierdut ceva pe drum, ceva moale și cald și vulnerabil, ceva care nu se măsoară în realizări profesionale și care nu apare pe LinkedIn, ceva ce bunica mea avea fără să fi luptat pentru el și ce ea a pierdut tocmai pentru că a luptat prea mult — alternativa asta e insuportabilă. Pentru că dacă o acceptă, atunci toți acei ani de luptă, toată acea energie, toată acea blindare emoțională pe care și-a construit-o piatră cu piatră, au fost nu doar insuficiente, ci contraproductive. Și cine poate recunoaște asta fără să se prăbușească?
Și asta e tragedia pe care n-o spune nimeni, pe care n-o scrie nimeni în articolele despre empowerment și girl power și femei în poziții de conducere: că multe dintre femeile care au câștigat bătălia exterioară au pierdut-o pe cea interioară. Că libertatea pe care au obținut-o — reală, legitimă, meritată — a venit cu un cost pe care nimeni nu l-a anunțat dinainte. Costul acela este oboseala. O oboseală care nu e fizică, deși e și fizică, ci o oboseală existențială, o oboseală de a fi tot timpul în gardă, de a demonstra tot timpul ceva, de a performa tot timpul, de a ține tot timpul totul sub control. Femeile din generația bunicii mele erau captive, dar se odihneau în captivitatea lor — odihnă amară, odihnă nedreaptă, dar odihnă. Femeile de astăzi sunt libere, dar nu se odihnesc niciodată. Și mă întreb câteodată — și mă întreb cu o teamă pe care n-o recunosc decât aici, în scris, pentru că în viața reală aș fi luat la rost de oricine — mă întreb dacă libertatea fără odihnă e cu adevărat libertate, sau e doar o formă mai sofisticată de sclavie.
Masculinizarea femeii ca simptom, nu ca triumf
Sunt într-o ședință cu un client — o instituție publică, un proiect de site web, nimic spectaculos — și la masă stau trei persoane: eu, un funcționar care pare că nu vrea să fie acolo, și o femeie care conduce departamentul. Femeia asta vorbește tare. Nu strigă — nu e genul care strigă — dar vorbește cu o intensitate care umple camera, care nu lasă loc pentru alte voci, care te face să simți fizic presiunea sonoră a prezenței ei. Vorbește cu date, cu cifre, cu argumente, cu referințe legislative, cu o precizie care ar fi admirabilă dacă n-ar fi, cumva, armată. Și îmi dau seama — nu imediat, ci pe parcurs, pe măsură ce ședința avansează și eu dau din cap și notez și fac ce fac de obicei în ședințele astea — îmi dau seama că femeia asta nu comunică. Ea performează. Ea nu prezintă un punct de vedere — ea cucerește un teritoriu. Fiecare frază e o poziție strategică, fiecare argument e un punct de control, fiecare moment de tăcere pe care-l lasă nu e o pauză de respirație, ci o tăcere calculată, din acelea pe care le folosesc generații de conducători care știu că tăcerea, bine plasată, intimidează mai mult decât orice cuvânt.
Și funcționarul — omul acela care nu vrea să fie acolo — stă cu ochii în jos și dă din cap și zice „da, doamnă" și „bineînțeles, doamnă" și nu contrazice nimic, nu propune nimic, nu adaugă nimic. E o prezență decorativă, un figurant într-un film pe care nu l-a regizat el. Și mă uit la scena asta — la femeia care domină și la bărbatul care se supune — și nu simt admirație. Simt o tristețe pe care nu mi-o pot explica rațional, pentru că, obiectiv vorbind, ce se întâmplă în camera aceea e exact ce trebuia să se întâmple. O femeie competentă conduce. Un angajat mai puțin competent ascultă. Unde e problema?
Problema — și o simt mai mult decât o pot articula, și poate că tocmai asta e problema, că o simt și nu o pot demonstra cu date și cu cifre, așa cum ar face femeia din ședință — problema e că ceea ce văd eu în camera aceea nu e o femeie conducând. E o femeie imitând modul în care conduc bărbații. Nu felul în care conduc bărbații buni — ăia sunt rari, în orice gen — ci felul în care conduc bărbații mediocri: prin intimidare, prin volum, prin ocuparea spațiului, prin acea agresivitate surdă care nu e putere, ci compensare a slăbiciunii. Și mă întreb — și aici o să supăr pe cineva, probabil pe multă lume — mă întreb de ce, în toată această revoluție a emancipării feminine, modelul de succes a rămas masculin. De ce femeia care „a reușit" seamănă, în comportament, în stil, în strategie, cu un bărbat? De ce eliberarea de sub dominația masculină a însemnat, în practică, adoptarea modelului masculin de dominație?
Nu e asta o formă de ironie cosmică? Că femeile au luptat o sută de ani să scape de un model pe care apoi l-au copiat?
Bunica mea avea o putere pe care femeia din ședință n-o are. Nu puterea de a conduce o cameră — asta n-a avut-o niciodată, și i-a fost luată pe nedrept. Dar puterea de a fi prezentă fără să ocupe tot spațiul. Puterea de a influența fără să domine. Puterea aceea pe care o au oamenii care nu trebuie să demonstreze nimic, pentru că ceea ce sunt se vede, se simte, se transmite fără cuvinte, fără cifre, fără legislație. Puterea aceea care vine nu din competiție, ci din completitudine.
Și nu spun că femeia din ședință ar trebui să fie ca bunica mea. Doamne ferește, nu spun asta. Bunica mea n-a votat și n-a condus și n-a avut cont bancar, și lumea aia nu trebuie să revină, și n-o să revină, și bine că nu revine. Dar spun că undeva, în drumul de la bunica mea la femeia din ședință, s-a pierdut ceva. Ceva care nu era opresiune, ci feminitate. Ceva care nu era slăbiciune, ci o altfel de forță. Ceva care nu era supunere, ci o altfel de prezență.
Și cred — și poate mă înșel, și poate vorbesc din poziția privilegiată a bărbatului care n-a trăit niciodată pe pielea lui ce înseamnă să fii femeie într-o lume făcută de bărbați — dar cred că masculinizarea femeii nu e un triumf. E un simptom. E semnul că revoluția, la un moment dat, și-a pierdut busola. Că în loc să creeze un model nou de putere — un model feminin, un model care să aducă altceva decât ceea ce bărbații au adus deja, cu rezultate discutabile — revoluția a preluat modelul existent și l-a vopsit în roz. Și acum avem bărbați și femei care se luptă pentru aceeași putere, în același mod, cu aceleași arme, și nimeni nu se oprește să se întrebe dacă puterea aia merita lupta, sau dacă nu cumva era ceva mai bun de urmărit.
Perspectiva jungiană — Animus dezlănțuit și feminitatea în exil
Jung ar fi privit totul — fotografia bunicii mele, femeia din ședință, prietena mea singură cu apartamentul ei gol și cu profilul ei de LinkedIn — și n-ar fi dat din cap cu milă, ci cu acea precizie chirurgicală pe care o avea atunci când deschidea o rană nu ca s-o vindece imediat, ci ca s-o arate pacientului, ca s-o facă vizibilă, pentru că prima condiție a vindecării nu e tratamentul, ci vederea.
Și ar fi spus, cu vocea aceea care nu era nici blândă, nici dură, ci doar nemilos de exactă:
„Ceea ce tu numești masculinizarea femeii, eu numesc posesia de către animus. Și e una dintre cele mai devastatoare forme de pierdere a sinelui pe care le-am întâlnit."
Ar fi explicat — nu în grabă, ci cu răbdarea omului care știe că ceea ce spune va fi înțeles greșit cel puțin de jumătate din cei care ascultă — că animusul nu e un dușman. Animusul, componenta masculină din psihicul femeii, e un dar. E ceea ce-i dă femeii capacitatea de a gândi logic, de a acționa cu fermitate, de a lua decizii, de a se afirma. Integrat, animusul e o forță extraordinară — e ceea ce face diferența dintre o femeie care se lasă purtată de viață și o femeie care își trăiește viața conștient, cu determinare, cu voce proprie.
„Dar", ar fi continuat Jung, și aici vocea lui ar fi coborât puțin, așa cum coboară vocea unui om care spune un lucru pe care știe că nu vrei să-l auzi, „dar animusul neintegrat — animusul care nu e recunoscut, nu e domesticit, nu e pus la locul lui — este un tiran. Și e un tiran cu atât mai periculos cu cât femeia care e posedată de el nu știe că e posedată. Crede că e puternică. Crede că e independentă. Crede că e liberă. Dar nu e liberă — e condusă din umbră de o voce masculină interioară care nu e a ei, care nu-i aparține, care e un amalgam de opinii rigide, de judecăți tăioase, de ‹trebuie› și ‹nu se poate› și ‹demonstrează-le tu›. Și vocea asta — vocea animusului dezlănțuit — nu are nicio legătură cu feminitatea ei autentică. E, de fapt, exact opusul ei."
Jung ar fi recunoscut ironia — și nu cu amuzament, ci cu acea sobrietate pe care o ai când vezi cum un lucru valoros e distrus tocmai de cei care credeau că-l protejează. Ironia că mișcarea feministă, care a pornit din dorința legitimă de a elibera femeia de sub dominația masculină exterioară, a sfârșit, în multe cazuri, prin a o preda dominației masculine interioare. Că femeia care s-a eliberat de controlul tatălui, al soțului, al șefului, a căzut — fără să știe, fără să vrea — sub controlul propriului animus. Că tirania a rămas aceeași, doar că s-a mutat din afară în interior. Și că interiorul e mult mai greu de părăsit decât orice instituție, orice căsnicie, orice loc de muncă.
„Femeia aia din ședința ta", ar fi spus Jung, privind prin mine ca printr-un geam, „nu e puternică. E posedată. Când vorbește, nu ea vorbește — vorbește animusul ei. Când domină, nu ea domină — animusul ei domină prin ea. Și funcționarul acela care stă cu ochii în jos și zice ‹da, doamnă› nu se supune unei femei — se supune unui principiu masculin care a pus stăpânire pe o femeie. Și asta e, poate, cea mai tragică formă de iluzie: că el crede că e dominat de o femeie puternică, iar ea crede că e o femeie puternică, dar în realitate amândoi sunt prizonieri ai aceluiași arhetip masculin neintegrat — doar că el îl poartă în exterior, iar ea îl poartă în interior."
Iar despre bunica mea — iar aici mă aștept ca Jung să fie cel mai surprinzător, cel mai contrar așteptărilor — Jung n-ar fi văzut în bunica mea o victimă. Ar fi văzut o femeie care, în ciuda tuturor limitărilor din afară, era poate mai aproape de centrul ei autentic decât femeia din ședință va fi vreodată. Nu pentru că opresiunea e bună — ideea asta e monstruoasă și o resping cu toată ființa — ci pentru că bunica mea, neavând acces la animusul exterior — la putere, la carieră, la voce publică — a fost nevoită să-și trăiască întreaga viață interioară prin filtrul feminității ei. Nu a avut alternativă. Și în absența alternativei, femininul ei a crescut, s-a adâncit, a devenit acel lucru greu de numit pe care eu îl văd în fotografia ei: o prezență. O prezență care nu domină, dar care transformă. Care nu ocupă spațiu, dar care umple.
„Individuația femeii", ar fi spus Jung spre final, cu acea oboseală a omului care a explicat același lucru de prea multe ori și care știe că va trebui să-l explice din nou, „nu înseamnă să devină bărbat. Nu înseamnă să copieze modelul masculin de succes, de putere, de dominație. Înseamnă exact opusul. Înseamnă să coboare în propria ei feminitate — acolo, în adâncul acela pe care ea îl ignoră pentru că i se pare slab, i se pare irelevant, i se pare ‹neproductiv›. Acolo unde e intuiția ei, empatia ei, puterea ei de a conecta, de a vindeca, de a ține laolaltă ceea ce se rupe. Acolo e Marele Feminin — arhetipul pe care l-a uitat. Și atât timp cât îl uită, oricâte bătălii câștigă în exterior, în interior va fi mereu în război."
Și apoi ar fi tăcut din nou. Și în tăcerea aceea, dacă ai fi ascultat cu adevărat, ai fi auzit ceva ce suna ca un bocet foarte vechi — bocetul feminității în exil, al acelui lucru cald și adânc și necesar pe care l-am alungat din lume fără să ne dăm seama, și pe care-l căutăm acum cu disperare, în locuri greșite, cu instrumente greșite, sub un nume greșit.
Și bunica mea, de pe scaunul ei de lemn, cu mâinile pe genunchi, s-ar fi uitat la noi toți — la mine care scriu, la femeia din ședință care domină, la prietena mea care nu doarme noaptea — și n-ar fi spus nimic. Pentru că ea știa, fără să fi citit vreodată o carte de psihologie, ceea ce Jung a scris în sute de pagini: că femeia care și-a pierdut feminitatea e ca un copac care și-a pierdut rădăcinile. Poate că încă stă în picioare. Poate că arată bine. Dar la prima furtună — la prima furtună adevărată — se prăbușește. Și nimeni nu înțelege de ce, pentru că nimeni nu s-a uitat sub pământ.
IV. Paradoxul așteptărilor — Ce vrea, de fapt, femeia de la bărbat?
Superman cu șorț de bucătărie. Fiul meu m-a întrebat ieri ceva. Nu ceva important — sau poate tocmai de aceea a fost important, pentru că întrebările cu adevărat importante vin întotdeauna deghizate în întrebări banale, vin pe ușa din dos, când nu ești pregătit, când ai mâinile ocupate cu altceva, când garda ți-e jos. Stăteam amândoi la masă, el cu telefonul în mână — unde altundeva — și eu cu o farfurie de supă pe care o mâncam fără tragere de inimă, nu pentru că supa era proastă, ci pentru că la ora aceea nu mi-era foame, dar mâncam oricum, din obișnuință, din acel reflex de tată care mănâncă la masă cu copilul ca să-i dea exemplu, deși exemplul pe care i-l dau e că mâncatul e o obligație, nu o plăcere, ceea ce probabil nu e exemplul pe care ar trebui să i-l dau, dar na, cu exemplele e ca și cu sfaturile: le dai pe alea pe care le ai, nu pe alea pe care ar trebui să le ai.
Și fiul meu, fără să ridice ochii din telefon, a zis: „Tată, tu cum ai cucerit-o pe mama?"
N-am răspuns imediat. Nu pentru că nu știam răspunsul, ci pentru că răspunsul era atât de banal, atât de lipsit de dramă, atât de departe de ceea ce el probabil își imagina — ceva cu flori și cu declarații și cu gesturi mari, ceva ca în filmele acelea pe care le vede, ceva ca în poveștile acelea pe care le citește pe internet, unde cucerirea e un act eroic, o performanță, o misiune cu etape și cu obiective și cu un final triumfal — încât mi-a fost aproape rușine să-l spun. Am cucerit-o pe mama ta stând lângă ea. Atât. Am stat lângă ea suficient de mult încât s-a obișnuit cu mine, și eu m-am obișnuit cu ea, și la un moment dat obișnuința asta s-a transformat în ceva ce am numit dragoste, deși poate că dragoste nu e cuvântul potrivit, poate că e mai corect să spui o formă de recunoaștere — recunoașterea că omul de lângă tine e omul de lângă care poți sta fără să te prefaci că ești altcineva.
Dar n-am spus asta. Am spus altceva, ceva vag, ceva care l-a mulțumit suficient cât să revină la telefonul lui, și eu am rămas cu lingura în supă și cu o întrebare care m-a mușcat pe dinăuntru tot restul serii: ce crede fiul meu că trebuie să fie ca să cucerească o femeie? Ce model de bărbat și-a construit el în cap, din toate acele mii de fragmente pe care le absoarbe zilnic — din filme, din seriale, din rețelele sociale, din discuțiile cu prietenii, din ceea ce vede la mine și din ceea ce nu vede la mine?
Și m-am gândit — nu atunci, ci mai târziu, noaptea, când nu puteam dormi, ceea ce mi se întâmplă din ce în ce mai des, și nu e insomnie în sensul clinic, ci o formă de vigilență inutilă, ca și cum creierul meu ar refuza să se oprească din procesat informații pe care nimeni nu le-a cerut — m-am gândit la lista aceea absurdă de cerințe pe care lumea modernă le pune pe umerii unui bărbat. Nu lista pe care o scriu femeile în articolele lor despre „ce caut la un partener" — alea sunt liste oficiale, liste de suprafață, liste care spun una și înseamnă alta. Ci lista reală, cea nescrisă, cea care se transmite prin priviri și prin tăceri și prin acele momente de dezamăgire subtilă pe care le simți ca pe o schimbare de temperatură în cameră — când faci ceva și vezi în ochii ei că nu era ce trebuia, dar ea nu spune nimic, și tu nu întrebi, și amândoi continuați ca și cum totul e în regulă, dar totul nu e în regulă, și amândoi știți asta, și nimeni nu spune nimic.
Lista reală e cam așa — și o reconstitui nu din teorie, ci din experiență, din observație, din acele sute de conversații pe care le-am avut cu prieteni, cu clienți, cu cunoștințe, cu bărbați care stăteau la o bere și vorbeau despre femei cu acel amestec de iubire și de nedumerire pe care-l au bărbații când vorbesc despre ceva ce nu înțeleg dar de care nu se pot lipsi:
Fă bani, dar nu fi obsedat de bani. Fii ambițios, dar nu lăsa ambiția să-ți mănânce serile și weekendurile. Fii puternic, dar arată-ți vulnerabilitatea — dar nu prea des, și nu prea mult, și nu în momentele greșite, și nu într-un mod care să-mi dea impresia că ești slab, ci într-un mod care să-mi dea impresia că ești puternic dar ales să fii vulnerabil, ceea ce e cu totul altceva, deși diferența e atât de fină încât ai nevoie de microscop ca s-o vezi. Fii romantic, dar nu într-un mod previzibil. Surprinde-mă, dar nu cu lucruri pe care nu le vreau. Știe ce vreau fără să mă întrebi, pentru că dacă mă întrebi, înseamnă că nu mă cunoști, și dacă nu mă cunoști, de ce ești cu mine? Fii dur cu lumea, dar blând cu mine. Fii lider în afară, dar partener înăuntru. Fii un tată implicat, dar nu un tată care-mi ia din rol. Fii masculin, dar nu toxic. Fii sensibil, dar nu efeminat. Fii sigur pe tine, dar nu arogant. Fii inteligent, dar nu mă face să mă simt proastă. Fii amuzant, dar nu neserioas. Fii serios, dar nu plictisitor.
Scriu lista asta și simt fizic greutatea ei. Simt cum se adună pe umeri ca sacii pe care-i duceam la țară când eram mic, la bunici, când trebuia cărat ceva din curte în pod, și bunicul — care era din aceeași specie cu tata, din aceeași rasă de bărbați tăcuți și rezisenți — bunicul punea câte un sac pe fiecare umăr și încă unul pe cap și urca scara aceea de lemn fără să zică nimic, fără să se plângă, fără să comenteze, și eu mă uitam la el și credeam că asta înseamnă să fii bărbat: să cari fără să te plângi. Acum mă uit la lista asta și realizez că sacii ăia de pe umerii bunicului erau mai ușori decât ceea ce cară un bărbat modern pe umerii lui. Pentru că bunicul cara grâu. Noi cărăm așteptări. Și grâul, oricât de greu ar fi, are o greutate fixă. Așteptările nu. Așteptările cresc.
Atracția față de „băiatul rău" și căsnicia cu „băiatul cuminte"
Am avut un coleg — la liceu, nu la facultate, distincția asta contează, pentru că la liceu lucrurile sunt crude, nefiltrate, și ceea ce vezi acolo e natura umană înainte să învețe să se ascundă — am avut un coleg pe care-l chema, să-i zicem, Radu. Radu era ceea ce profesorii numeau „un element perturbator" și ceea ce fetele numeau, cu un zâmbet pe care nu reușeau să-l controleze, „un băiat rău". Nu rău în sensul periculos — nu bătea, nu fura, nu distrugea — ci rău în sensul în care un câine care nu ascultă de nimeni e rău: imprevizibil, nestăpânit, imposibil de îmblânzit. Radu fumează în spatele școlii — nu pentru că-i plăcea fumatul, ci pentru că-i plăcea să fumeze acolo unde nu avea voie. Radu nu-și făcea temele — nu pentru că nu putea, ci pentru că nu voia, și diferența asta, pe care profesorii n-o vedeau, fetele o vedeau perfect. Radu vorbea tare, râdea tare, mergea cu un pas care ocupa toată aleea, și când se uita la o fată, se uita ca și cum fata aceea era singura fată din univers, dar doar pentru trei secunde, după care se uita în altă parte, și fata rămânea cu cele trei secunde ca cu o rană deschisă pe care nu voia s-o vindece.
Fetele îl adorau pe Radu. Toate. Inclusiv cele care spuneau că nu-l adoră — mai ales acelea, de fapt, pentru că negarea atracției e cea mai sigură dovadă a atracției. Și nu-l adorau pentru că era frumos — era potrivit, nu spectaculos — și nu pentru că era deștept — era mediocru la școală — și nu pentru că era bogat — era la fel de sărac ca noi toți. Îl adorau pentru un singur motiv, pe care niciuna n-ar fi putut să-l articuleze la vârsta aceea, dar pe care eu, acum, la distanță de ani, îl pot numi cu precizie: Radu nu încerca. Nu încerca să placă. Nu încerca să impresioneze. Nu încerca să fie altceva decât era. Și asta — în lumea aceea a adolescenței, unde toți ne prefăceam, toți jucam un rol, toți încercam disperat să fim ceea ce credeam că trebuie să fim — asta era cel mai seducător lucru posibil. Nu ceea ce era Radu, ci faptul că era. Punct. Fără efort, fără strategie, fără negociere.
Eu, în schimb — și o spun fără pic de autocompătimire, doar cu acea luciditate retrospectivă care vine odată cu vârsta — eu eram „băiatul cuminte". Cel care-și făcea temele. Cel care vorbea frumos cu profesorii. Cel care nu fuma, nu întârzia, nu deranja. Cel pe care fetele îl considerau „drăguț" — cuvânt devastator, cuvânt care în vocabularul adolescenței feminine înseamnă exact opusul a ceea ce vrei să auzi: înseamnă inofensiv, înseamnă sigur, înseamnă plictisitor, înseamnă „poate când o să mă satur de băieții răi și o să vreau un om cu care să mă așez, o să mă gândesc la tine". Și exact asta s-a și întâmplat, nu cu fetele din liceu, ci mai târziu, cu alte femei, care după ce s-au ars la băieții răi au venit la mine — la mine, cel cuminte, cel previzibil, cel de încredere — și m-au ales nu cu palpitația aceea cu care o alegeau pe Radu, ci cu o formă de decizie rațională pe care eu, la momentul respectiv, am confundat-o cu iubire matură, dar care era, de fapt, oboseală. Ele nu mă alegeau pe mine — alegeau odihna. Alegeau sfârșitului căutării. Alegeau „destul de bun".
Și aici e paradoxul pe care niciun articol despre relații nu-l spune cu voce tare, pentru că e un adevăr care doare pe toată lumea: femeile se simt atrase de un tip de bărbat și se căsătoresc cu alt tip de bărbat. Se simt atrase de băiatul rău — de energia lui, de imprevizibilitatea lui, de acea forță brută, neșlefuită, care le activează ceva primitiv, ceva ce vine dinainte de feminism și dinainte de emancipare și dinainte de toate discursurile despre egalitate — dar se căsătoresc cu băiatul cuminte, pentru că băiatul cuminte e sigur, e stabil, e un partener bun pentru o viață lungă de facturi plătite la timp și vacanțe planificate din ianuarie și discuții calme despre cine duce copilul la dentist.
Și apoi — și asta e partea pe care Radu n-a trăit-o niciodată, pentru că Radu n-a stat niciodată suficient de mult cu o femeie cât să ajungă la partea asta — apoi, după câțiva ani de căsnicie, femeia care l-a ales pe cel cuminte începe să simtă ceva. Nu nemulțumire, nu furie, nimic atât de clar. Ci o formă de nostalgie după ceva ce n-a avut niciodată cu adevărat, după ceva ce a atins doar în treacăt, prin băieții răi din trecutul ei, prin aventurile scurte și intense care au ars repede și au lăsat în urmă cenușă caldă. O nostalgie după intensitate. După neprevăzut. După acel fior pe care siguranța, prin definiție, nu-l poate oferi. Și atunci — atunci începe să-l privească pe cel cuminte cu alți ochi. Nu cu ochi răi. Cu ochi obosiți. Și în ochii ăia, bărbatul cuminte — cel care și-a făcut temele, cel care nu fumează în spatele școlii, cel care vine acasă la timp și întreabă „ce-ai gătit" cu o voce care e politicoasă dar nu e îndrăgostită — bărbatul cuminte se vede reflectat și nu-i place ce vede. Și începe, pe nesimțite, să se întrebe dacă n-ar fi trebuit să fie puțin mai rău. Puțin mai Radu. Puțin mai imprevizibil. Puțin mai periculos.
Dar e prea târziu. Pentru că dacă încearcă acum — dacă vine într-o seară acasă cu un buchet de flori și cu o privire de băiat rău și cu un „hai să facem ceva nebunesc" — ea nu va vedea un bărbat care și-a regăsit focul. Va vedea un om disperat. Și disperarea nu e sexy. Nu a fost niciodată.
Rolurile contradictorii ca formă de uzură psihologică — sau ce se întâmplă când încerci să fii tot
Cunosc un cuplu — și nu, nu sunt eu, deși asemănările sunt suficient de mari încât să mă facă inconfortabil — cunosc un cuplu care se ceartă, cu o regularitate aproape mecanică, în fiecare duminică seara. Nu în timpul zilei, nu sâmbăta, nu luni — duminica seara, în intervalul acela de timp care e, probabil, cel mai vulnerabil interval din toată săptămâna, acel moment în care weekendul se termină și realitatea revine și fiecare simte, fără să spună, greutatea a ceea ce urmează: încă o săptămână de muncă, de compromisuri, de roluri jucate, de măști purtate.
Certurile lor nu sunt spectaculoase. Nu zbor farfurii, nu se trântesc uși, nu se spun cuvinte pe care nu le poți lua înapoi. Sunt certuri liniștite, mici, aproape elegante în insignifianța lor aparentă. Ea zice că nu i-a pus rufele la loc. El zice că le-a pus, dar nu acolo unde ea vrea. Ea zice că el nu înțelege. El zice că ea complică lucrurile. Și apoi tac amândoi, fiecare în colțul lui, fiecare cu telefonul lui, fiecare cu acel gol care nu e despre rufe și nici despre unde stau rufele, ci despre altceva, ceva mult mai adânc, ceva ce niciunul nu poate numi.
L-am întrebat odată pe el — pentru că cu el sunt mai aproape și cu el pot vorbi despre lucruri pe care între bărbați nu le spui de obicei, dar care, atunci când le spui, au o greutate pe care n-o au niciodată în conversațiile mixte — l-am întrebat ce anume o vrea ea de la el. Și mi-a răspuns cu o frază care m-a urmărit săptămâni: „Vrea să fiu tot ce a visat și nimic din ce sunt."
Nu a spus-o cu amărăciune. A spus-o cu o precizie chirurgicală, ca un diagnostic pe care și l-a pus singur după ani de observație clinică a propriei boli. Și apoi a dezvoltat — nu cu patimă, ci cu acea monotonie a omului care a spus același lucru de atâtea ori în gând încât acum, spunându-l cu voce tare, sună ca o rugăciune uzată: ea vrea să fie puternic, dar să nu ridice vocea niciodată. Vrea să fie prezent, dar să nu deranjeze. Vrea să ia decizii, dar numai pe alea cu care ea e de acord. Vrea să fie masculin — dar nu în felul în care e el masculin, ci în felul în care sunt masculini bărbații din filmele pe care le vede ea, bărbați care sunt duri dar niciodată grosolani, sensibili dar niciodată plângăcioși, pasionați dar niciodată copleșitori, puternici dar niciodată amenințători. Bărbați care, de fapt, nu există. Bărbați scris de femei, pentru femei, într-un limbaj pe care niciun bărbat real nu l-ar putea vorbi fără să se simtă ca un actor într-o piesă pe care n-a repetat-o niciodată.
Și el — prietenul meu, cel care se ceartă duminica seara pentru rufe — el a încercat. Doamne, cât a încercat. A încercat să fie sensibil — a plâns la un film, odată, și ea l-a privit cu un amestec de surpriză și de ușoară repulsie pe care a încercat s-o ascundă dar n-a reușit, și el a văzut-o, și n-a mai plâns niciodată de față cu ea, niciodată. A încercat să fie romantic — a organizat o cină, cu lumânări, cu vin, cu muzică, și ea a zis „ce drăguț" cu același ton cu care ai zice „ce drăguț" despre un câine care aduce mingea, adică un ton de condescendență blândă care te face să vrei să arunci lumânările pe geam și să te duci la pescuit. A încercat să fie dominant — a luat o decizie fără s-o consulte, odată, o decizie mică, despre o vacanță, și ea n-a vorbit cu el trei zile, nu pentru că decizia era greșită, ci pentru că el luase decizia fără ea, ceea ce în vocabularul ei însemna lipsă de respect, iar în vocabularul lui însemna lipsă de aer.
Și acum — acum el e exact ce am descris în capitolul anterior: un om care s-a adaptat atât de mult încât nu se mai recunoaște. Un om care joacă atâtea roluri simultan — bărbatul puternic dar blând, tatăl implicat dar discret, soțul atent dar nu sufocant, profesionistul ambițios dar nu absent — încât niciunul dintre roluri nu mai are substanță. Sunt toate niște cochilii goale, niște costume atârnate pe un cuier, și dacă te uiți în spatele lor, nu găsești un om — găsești o oboseală. O oboseală atât de mare, atât de veche, atât de sedimentată, încât a devenit indistinguibilă de om. El nu e obosit — el e oboseala.
Și ea? Ea e dezamăgită. Dar nu de el — de ceva ce nu poate numi. E dezamăgită de felul în care se simte lângă el, de acea absență de fior, de acea tăcere care nu e pace, ci vid. Și când cineva — o prietenă, o colegă, un articol pe internet — când cineva o întreabă „cum e soțul tău?", ea spune „bun" cu aceeași voce cu care prietenul meu din capitolul precedent a spus „sunt bine". Același cuvânt. Aceeași goliciune în spatele lui. Același refuz de a privi în abis.
Mă uit la cuplul ăsta — și da, mă uit și la mine, pentru că a pretinde că vorbesc doar despre alții ar fi o minciună pe care n-o pot susține — și văd o uzură. Nu o uzură a iubirii, nu o uzură a trupurilor, ci o uzură a identităților. Doi oameni care au încercat atât de mult să fie ceea ce celălalt vrea încât au uitat ce sunt ei. Doi actori într-o piesă pe care n-a scris-o niciunul și pe care niciunul n-o mai vrea, dar pe care o joacă în continuare, seară de seară, pentru un public care nu există — sau, mai exact, pentru un public care e format din propriile lor așteptări, din propriile lor iluzii, din propriile lor fantezii despre cum ar trebui să arate o relație, o familie, o viață.
Și fiul meu, care doarme în camera lui, care m-a întrebat ieri cum am cucerit-o pe mama lui, el va intra în curând în dansul ăsta. Va dansa cu o femeie care va vrea de la el ceva ce el nu va putea oferi, nu pentru că nu e destul, ci pentru că ceea ce i se cere nu e un lucru, ci o sumă de lucruri care se anulează reciproc. Și el va încerca. Și va eșua. Și va încerca din nou. Și va eșua din nou. Și într-o duminică seara, peste ani, se va certa cu cineva pentru rufe, și nu va fi vorba despre rufe, și amândoi vor ști asta, și nimeni nu va spune nimic.
Și eu voi fi undeva, bătrân sau mort sau doar foarte obosit, și nu voi putea face nimic. Și asta — neputința asta a tatălui care vede viitorul și nu-l poate schimba — asta e, poate, cel mai greu lucru pe care-l car pe umeri. Mai greu decât sacii bunicului. Mai greu decât lista de așteptări. Mai greu decât toate rolurile pe care le-am jucat vreodată.
Perspectiva jungiană — Proiecția, sau cum ne îndrăgostim de propria noastră fantoșă
Jung ar fi ascultat tot ce am spus — despre Radu, despre băiatul cuminte, despre cuplul care se ceartă pentru rufe, despre fiul meu care doarme și nu știe ce-l așteaptă — și ar fi zâmbit. Nu un zâmbet cald, nu un zâmbet de compasiune, ci acel zâmbet pe care-l fac oamenii care au văzut același mecanism de atâtea ori încât au trecut dincolo de compasiune, într-o zonă unde singura reacție onestă e o formă de amuzament trist — amuzamentul medicului care vede pacientul fumând în fața cabinetului de oncologie și care știe că n-are rost să mai spună nimic, pentru că ceea ce trebuia spus a fost spus, și omul tot fumează.
Și apoi Jung ar fi vorbit. Și ceea ce ar fi spus ar fi fost, probabil, cel mai devastator lucru din tot ce am scris până acum:
„Femeia ta nu te vede. Nu te-a văzut niciodată. Și tu nu o vezi pe ea. Nu ai văzut-o niciodată. Ceea ce vedeți voi — amândoi, toți, în fiecare cuplu, în fiecare relație, de la începutul timpurilor — nu e celălalt. E propria voastră proiecție. E anima ta proiectată pe ea. E animusul ei proiectat pe tine. Voi nu vă iubiți unul pe altul. Vă iubiți propria fantoșă."
Ar fi explicat — cu acea precizie pe care o au oamenii care operează pe inimi deschise și care nu-și permit nici o tremurătură — că proiecția e mecanismul fundamental al tuturor relațiilor umane, și în mod special al relațiilor romantice. Că atunci când un bărbat se îndrăgostește de o femeie, ceea ce se întâmplă de fapt e că propria lui animă — acea imagine interioară a femininului, construită din mii de straturi, din relația cu mama, din visele copilăriei, din filmele pe care le-a văzut, din femeile pe care le-a privit de departe, din tot ce a citit și a visat și a imaginat vreodată despre ce înseamnă „femeia" — propria lui animă își găsește un ecran pe care să se proiecteze. Iar ecranul acela e femeia reală, care nu e deloc ceea ce el vede, care e altceva, complet altceva, un univers propriu cu propriile adâncuri și propriile umbre, dar care, în lumina orbitoare a proiecției, pare exact ceea ce el căuta.
„Îndrăgostirea", ar fi spus Jung cu o voce care nu era cinică, ci doar necruțător de precisă, „nu e întâlnirea cu celălalt. E întâlnirea cu tine însuți. Când spui ‹m-am îndrăgostit›, ce spui de fapt e ‹am găsit pe cineva pe care pot proiecta tot ce-mi lipsește, tot ce-mi doresc, tot ce nu am curajul să fiu›. Bărbatul se îndrăgostește de propria lui animă proiectată pe femeie. Femeia se îndrăgostește de propriul ei animus proiectat pe bărbat. Și amândoi trăiesc în bula asta fascinantă, luminoasă, intoxicantă, timp de câteva luni sau câțiva ani, până când proiecția se retrage — pentru că proiecția se retrage întotdeauna — și dedesubt apare celălalt. Cel real. Cel pe care nu l-ai ales. Cel pe care nu l-ai visat. Cel care nu corespunde nici unei imagini, nici unei așteptări, nici unui scenariu. Și atunci începe adevărata relație — sau, în cele mai multe cazuri, începe sfârșitul."
Jung ar fi privit povestea lui Radu — băiatul rău pe care fetele îl adorau — și ar fi explicat, fără nicio urmă de romantism, ce se întâmpla de fapt. Femeile care se simțeau atrase de Radu nu se simțeau atrase de Radu. Se simțeau atrase de propriul lor animus proiectat pe Radu. Radu, prin simplul fapt că era imprevizibil, dominant, nestăpânit, activa în ele arhetipul masculin interior — acel animus pe care ele îl căutau, de fapt, în ele însele, dar pe care, neștiind cum să-l integreze, îl căutau în afară, într-un bărbat care să-l întruchipeze pentru ele. Și de aceea niciuna nu putea sta cu Radu — pentru că, în momentul în care ar fi stat suficient de mult, proiecția s-ar fi retras, și în locul eroului ar fi apărut doar un om. Un om obișnuit, cu slăbiciuni și cu banalități și cu un halat pătat de cafea dimineața. Și asta n-ar fi suportat. Nu pentru că Radu le-ar fi dezamăgit — ci pentru că anima lor le-ar fi dezamăgit. Și nimeni nu suportă să fie dezamăgit de propria iluzie.
„Iar băiatul cuminte", ar fi continuat Jung, și aici vocea lui ar fi căpătat o nuanță de ceva care semăna cu compasiunea, dar care era, de fapt, o formă mai adâncă de respect — respectul pe care-l ai pentru cel care suferă fără să merite, „băiatul cuminte e ales tocmai atunci când femeia obosește de proiecție. Când nu mai are energia de a proiecta — de a visa, de a idealiza, de a transforma realitatea în fantasm — atunci alege ceva real. Și realul e sigur, e calm, e previzibil. Dar realul, fără proiecție, e și gol de magie. Și ea va simți golul ăsta. Și va crede că golul e vina lui. Dar golul nu e vina lui. Golul e retragerea proiecției. Golul e absența iluziei. Golul e prețul pe care-l plătești pentru realitate."
Și despre lista de așteptări — despre Superman cu șorț de bucătărie, despre bărbatul care trebuie să fie totul și opusul a totul — Jung ar fi fost cel mai tăios:
„Lista asta pe care o descrii tu — fii puternic dar blând, dur dar sensibil, dominant dar partener, viril dar impotent în fața altor femei — lista asta nu e o listă de cerințe. E o descriere a animusului. E portretul arhetipului masculin interior al femeii, cu toate contradicțiile lui, cu toate imposibilitățile lui. Și femeia care pune lista asta pe umerii bărbatului real nu-i cere, de fapt, să fie un anumit fel de bărbat. Îi cere să fie propriul ei animus. Îi cere să fie o imagine interioară. Îi cere, cu alte cuvinte, un lucru pe care niciun om real nu-l poate oferi: să fie un arhetip. Și când el eșuează — pentru că va eșua, pentru că nu poți fi un arhetip, poți fi doar un om — ea nu va fi dezamăgită de el. Va fi dezamăgită de propria ei incapacitate de a-și integra animusul. Doar că nu va ști asta. Va crede că problema e el. Și el va crede că problema e el. Și amândoi vor avea dreptate și vor greși în același timp, ceea ce e, poate, definiția perfectă a unei relații."
Și apoi, spre final, Jung ar fi spus ceva despre fiul meu. Ceva ce eu n-aș fi vrut să aud, dar ce ar fi trebuit să aud de mult:
„Fiul tău te-a întrebat cum ai cucerit-o pe mama lui. Și tu nu i-ai spus adevărul. Nu pentru că ai vrut să minți, ci pentru că adevărul e prea simplu ca să fie satisfăcător: n-ai cucerit pe nimeni. Nimeni nu cucerește pe nimeni. Ceea ce oamenii numesc cucerire e, de fapt, momentul în care două proiecții se suprapun — când anima lui se potrivește suficient de bine pe ea, și animusul ei se potrivește suficient de bine pe el, și amândoi exclamă ‹te-am găsit!› — deși ceea ce au găsit nu e celălalt, ci propria lor reflecție în oglinda celuilalt. Și ceea ce tu ar trebui să-i spui fiului tău nu e cum să cucerească o femeie. E cum să-și cunoască propria animă. Cum să coboare în sine însuți suficient de adânc încât să nu mai aibă nevoie să caute în afară ceea ce poate găsi doar înăuntru. Cum să nu facă aceeași greșeală pe care ai făcut-o tu, și pe care a făcut-o tatăl tău, și pe care a făcut-o tatăl tatălui tău: să proiecteze pe o femeie tot ce-i lipsește, și apoi să fie furios pe ea că nu e ceea ce a proiectat."
„Dar nu-i vei spune asta", ar fi încheiat Jung, cu acel zâmbet care era o rană, „pentru că nici tu nu crezi cu adevărat. Nici tu nu ai coborât suficient de adânc. Nici tu nu ți-ai întâlnit anima. Și într-o duminică seara, când fiul tău va fi mare și va avea propria lui familie și propriile lui certuri despre rufe, el va sta în bucătărie cu un pahar de apă și se va întreba aceeași întrebare pe care ți-o pui tu acum. Și cercul se va închide. Și se va deschide din nou. Și din nou. Și din nou. Până când cineva — cineva din neamul tău, cineva din linia asta de bărbați tăcuți care cară saci fără să se plângă — va avea, în sfârșit, curajul să se oprească. Să pună sacii jos. Și să coboare."
Și eu, care scriu rândurile astea noaptea, cu o cană de ceai rece lângă mine și cu ecoul respirației fiului meu venind din camera alăturată, eu știu că Jung are dreptate. Și știu că nu voi face ce spune. Nu pentru că nu vreau — ci pentru că a coborî în tine însuți e mai greu decât orice cucerire, mai greu decât orice căsnicie, mai greu decât orice listă de așteptări. E cel mai greu lucru pe care un om îl poate face. Și poate de aceea atât de puțini îl fac. Și poate de aceea ne certăm, în schimb, pentru rufe.
V. Mecanismele invizibile ale puterii în cuplu
Critica subtilă — arma preferată, sau cum se dezrădăcinează un copac tăindu-i câte o rădăcină pe zi. Am o amintire — și nu știu dacă e o amintire adevărată sau una din acelea pe care ți le construiești ulterior, retroactiv, din fragmente și din nevoia de a da sens unor lucruri care la momentul respectiv n-aveau niciun sens — am o amintire din copilărie în care mama îi spune tatălui meu, la cină, cu o voce care nu era ridicată, nu era agresivă, nu era nimic din ce ai putea numi certare sau conflict, ci era doar ușor dezamăgită, ușor obosită, ușor resemnată, ca vocea unui profesor care corectează pentru a suta oară aceeași greșeală: „Iar ai pus paharul acolo."
Atât. Patru cuvinte. Iar ai pus paharul acolo. Nu „te rog să muți paharul". Nu „mi-ar plăcea dacă ai pune paharul în altă parte". Ci „iar" — cuvântul acela mic, ascuțit, care conține în el toată istoria tuturor paharelor puse în locuri greșite, toată acumularea, toată oboseala, tot eșecul tuturor încercărilor anterioare de a educa un om care, la patruzeci și ceva de ani, nu poate reține unde se pune un pahar. „Iar" — cuvânt care nu critică gestul, ci omul. Nu spune „paharul e în locul greșit" — spune „tu ești greșit, tu ești cel care pune mereu paharul în locul greșit, tu ești cel care nu învață, nu reține, nu se schimbă, nu progresează". Patru cuvinte, și în ele e comprimat un univers de reproșuri nespuse, de nemulțumiri acumulate, de deziluzii sedimentate una peste alta ca straturile geologice ale unei relații care durează de douăzeci de ani.
Tata n-a zis nimic. A mutat paharul. Și a continuat să mănânce. Și eu, copil fiind, n-am observat nimic — sau am observat totul, fără să știu că observ, așa cum observă copiii, absorbind atmosfera nu prin cuvinte, ci prin piele, prin acel al șaselea simț pe care-l avem cu toții la vârsta aceea și pe care-l pierdem pe măsură ce creștem, nu pentru că dispare, ci pentru că învățăm să-l ignorăm, pentru că ceea ce ne spune e prea dureros ca să-l ascultăm.
Acum, la distanță de treizeci și ceva de ani, mă gândesc la scena aceea și o văd altfel. Nu o mai văd ca pe un moment banal — un pahar, o remarcă, o cină obișnuită. O văd ca pe o operație chirurgicală. O operație minusculă, aproape invizibilă, efectuată cu un bisturiu atât de fin încât pacientul nu simte tăietura. Dar tăietura e acolo. Și mâine va mai fi una. Și poimâine alta. Și peste un an, și peste zece ani, când miile acelea de tăieturi minuscule se vor aduna, omul nu va ști de ce sângerează. Nu va ști de ce se simte gol pe dinăuntru, de ce nu mai are energie, de ce nu mai are opinii, de ce nu mai are chef de nimic. Nu va face legătura între paharul pus în locul greșit și prăbușirea lentă a propriei identități. Pentru că fiecare tăietură, luată individual, e insignifiantă. E doar un pahar. E doar o remarcă. E doar un ton.
Dar remarcile nu vin niciodată singure. Vin în serii, în valuri, în cascadă, și fiecare e ușor diferită, ușor deplasată față de precedenta, încât nu poți niciodată să pui degetul pe un moment precis și să spui „aici, aici a început". Nu a început nicăieri. Sau a început peste tot. A început cu „iar ai pus paharul acolo" și a continuat cu „nu ții niciodată capacul de la pastă de dinți" și apoi cu „cum poți uita mereu să cumperi pâine" și apoi cu „de ce nu poți fi ca soțul Mariei, el măcar repară lucrurile prin casă" și apoi cu „nu înțeleg cum poți fi atât de dezorganizat" și apoi cu „lasă, fac eu, că tu oricum nu faci bine" și apoi, într-o zi, cu tăcerea — tăcerea aceea finală, ultimă, în care ea nu mai spune nimic pentru că a înțeles că nu mai are rost, iar el nu mai spune nimic pentru că nu mai are ce. Și amândoi stau la masă, în tăcere, și mănâncă, și paharul e la locul lui, dar nimeni nu mai e la locul lui.
Am văzut mecanismul ăsta funcționând în atâtea cupluri încât am ajuns să-l recunosc din primele minute petrecute în compania lor. E în felul în care ea îl corectează la o petrecere — „nu, dragă, n-a fost joi, a fost vineri, tu nu ții minte niciodată" — cu un zâmbet care pare amuzat dar care e, de fapt, o etichetare publică: ăsta e omul care nu ține minte, ăsta e omul pe care trebuie să-l corectez, ăsta e omul care fără mine n-ar ști nici ce zi e. E în felul în care ea povestește o întâmplare și el încearcă să adauge ceva și ea îl întrerupe — „lasă, că tu n-ai fost atent" — și el tace, și momentul trece, și nimeni nu observă, pentru că nimeni nu observă niciodată momentele în care un om e redus la tăcere, le observăm doar pe cele în care un om explodează, dar explozia e doar ultimul act, cortina care cade peste o piesă care s-a jucat în surdină, ani de zile, în culise.
Și nu vreau să fiu nedrept. Nu vreau să spun că doar femeile fac asta. Bărbații fac la fel, și uneori mai rău, și uneori cu brutalitate, nu cu bisturiul, ci cu ciocanul. Știu bărbați care-și distrug soțiile nu prin remarci subtile, ci prin tăcere agresivă, prin indiferență calculată, prin acel mod de a privi pe cineva care-ți spune mai clar decât orice cuvânt: „nu mă interesezi". Știu bărbați care critică nu paharul, ci corpul, nu locul rufelor, ci inteligența, nu felul de a gâti, ci felul de a fi. Și distrugerea pe care o fac ei e la fel de reală, la fel de devastatoare, la fel de invizibilă din afară și la fel de letală pe dinăuntru.
Dar vorbesc aici despre un mecanism specific, despre o formă specifică de erodare pe care o practică — nu toate femeile, nicidecum, dar un anumit tip de femeie, cel pe care eseul original îl numea „femeia-bărbat" și pe care eu prefer să-l numesc femeia care a confundat controlul cu iubirea. Femeia care nu-și dorește un partener, ci un proiect. Femeia care nu-l iubește pe el, ci versiunea lui pe care ea o construiește din el, zi de zi, remarcă cu remarcă, corecție cu corecție, ca un sculptor care ciopărcește dintr-o piatră tot ce nu-i place, fără să se întrebe dacă piatra mai vrea să fie statuie.
Izolarea de prieteni și „cocoonul" conjugal — sau cum devii prizonier într-o casă cu pereți tapetați
Prietenul meu — cel din capitolul al doilea, cel cu ochii stinși și cu „sunt bine"-ul acela gol — prietenul meu a avut, cândva, un grup de prieteni. Nu un grup mare, nu o ceată gălăgioasă, nu genul de gașcă pe care o vezi în reclamele la bere, cu râsete false și cu pahare ciocnite în lumina unui apus contrafăcut. Ci un grup mic — patru, cinci oameni — care se întâlneau regulat, fără programare, fără invitație formală, fără acel dans social al planificărilor și al confirmărilor și al „trebuie neapărat să ne vedem" urmat de luni de tăcere. Pur și simplu apăreau. Unul suna, altul venea, se strângeau undeva — la o bere, la un fotbal, la un grătar în curtea cuiva — și stăteau. Vorbeau. Tăceau. Râdeau de prostii. Spuneau lucruri pe care nu le-ar fi spus niciodată soțiilor sau iubitelor, lucruri care nu erau secrete, ci erau doar de alt registru, din acela care există doar între bărbați și care nu e despre excluderea femeilor, ci despre un limbaj diferit, o frecvență diferită, o altfel de intimitate care nu are nevoie de emoții declarate și de confesiuni elaborate, ci se construiește din chestii nerostite, din aluzii, din bancuri proaste, din lovituri pe umăr și din acea tăcere împărtășită care e, poate, cea mai pură formă de prietenie masculină.
Când s-a căsătorit, lucrurile s-au schimbat treptat. Nu brusc — nimeni nu i-a interzis nimic, nimeni nu i-a spus „nu te mai întâlni cu prietenii tăi", nimeni nu a trasat o linie și n-a zis „de aici încolo, doar eu". Ar fi fost mai ușor dacă ar fi fost brusc, pentru că brutalitatea se vede, brutalitatea se poate numi, brutalitatea poate fi contestată. Dar ce s-a întâmplat n-a fost brutal. A fost gradat. A fost organic. A fost ca apa care se ridică în jur, centimetru cu centimetru, și când îți dai seama că te afunzi, ești deja la gât.
A început cu comentarii. Nu critici — comentarii. „Iar te-ai întors târziu." Nu supărare, ci constatare. Sau: „Miroși a bere." Nu acuzație, ci observație. Sau, cea mai eficientă dintre toate: „Mă bucur că te-ai distrat." Spusă cu un zâmbet. Spusă cu o voce care e caldă la suprafață și rece dedesubt, ca un lac de munte în care te arunci crezând că e primitor și care te taie cu frigul lui abia când ești deja înăuntru și nu mai poți ieși. „Mă bucur că te-ai distrat" — frază care înseamnă, de fapt, „eu am stat singură, eu am stat cu copilul, eu am stat cu grija, eu am suportat, eu am așteptat, dar mă bucur, da, mă bucur, că tu te-ai distrat". Și el — prietenul meu, care nu e prost, care simte fiecare nuanță, care prinde fiecare subtext — el aude ce nu se spune. Și data viitoare când sună cineva din grup, se gândește de două ori. Și data următoare, de trei ori. Și la un moment dat nu se mai gândește — pur și simplu nu mai răspunde. Sau răspunde cu „nu pot", care devine formula lui standard, codul lui personal pentru „nu am voie, dar nu pot recunoaște că nu am voie, pentru că nimeni nu mi-a interzis nimic, doar că viața fără interdicție poate fi la fel de strâmtă ca viața cu interdicție, doar că e mai greu de dovedit".
Prietenii au încercat — la început. Au sunat, au insistat, au făcut glume — „te-a legat nevasta de calorifer" — glume care erau, de fapt, întrebări deghizate, încercări de a-l trezi, de a-l readuce. Dar el nu s-a lăsat readus. Nu pentru că nu voia — voia, cu o disperare pe care n-o arăta niciodată — ci pentru că costul reîntoarcerii era mai mare decât costul absenței. Costul reîntoarcerii era o seară de tăcere, o noapte de spate întors în pat, o dimineață de „nu e nimic" spus cu vocea aceea care înseamnă totul, și apoi zile de atmosferă grea, de priviri evitate, de acea tensiune care nu e conflict, ci e mai rea decât conflictul, pentru că conflictul are un obiect, tensiunea n-are niciunul, tensiunea e doar o stare, o ceață, o otravă fără miros care se infiltrează în toate lucrurile — în cafea, în pâine, în felul în care spui „bună dimineața" și în felul în care nu spui „noapte bună".
Și astfel, unul câte unul, prietenii s-au retras. Nu cu supărare — cu resemnare. Cu acea resemnare pe care o au oamenii când înțeleg că au pierdut pe cineva care e încă în viață, care e încă acolo, fizic, dar care nu mai e acolo în niciun alt sens. E o formă de doliu, doliul pentru un om care nu a murit, dar care a fost înghițit de ceva — de o relație, de un rol, de o identitate construită de altcineva — și care nu mai poate fi recuperat decât dacă el însuși alege să iasă. Iar el nu alege. Nu pentru că nu vrea, ci pentru că a uitat că alegerea există. Sau, mai exact, pentru că a ajuns să creadă că ceea ce trăiește e normal. Că așa arată o căsnicie. Că așa arată maturitatea. Că prietenii sunt un lux al tinereții pe care-l lași în urmă odată cu blugi rupți și cu nopțile nedormite și cu toate celelalte lucruri pe care le consideri, la un moment dat, „copilării".
Dar nu sunt copilării. Prietenii nu sunt un accesoriu al tinereții. Prietenii sunt oxigen. Sunt acel spațiu în care poți fi ceea ce nu poți fi acasă — nu infidel, nu iresponsabil, nu iremediabil imatur, ci doar tu, doar omul din spatele rolurilor, doar ființa aceea care are nevoie, din când în când, să nu fie soț, să nu fie tată, să nu fie angajat, să nu fie nimic, doar un om care stă cu alți oameni și vorbește prostii și râde tare și nu trebuie să fie atent la paharul pe care-l pune pe masă. Și când pierzi asta — când pierzi dreptul de a fi nimeni, din când în când, în compania unor oameni care nu te judecă — pierzi ceva ce nicio căsnicie nu poate înlocui. Pierzi aerul. Și poți supraviețui ceva vreme fără aer. Dar nu la nesfârșit.
Resemnarea — ultima etapă, sau momentul în care predai armele și nici măcar nu mai știi că le-ai predat
E un moment — și fiecare bărbat care a trecut prin ce descriu aici îl cunoaște, chiar dacă nu l-ar putea data, chiar dacă nu l-ar putea localiza pe o axă a timpului, chiar dacă, întrebat direct, ar spune „nu știu la ce te referi" cu aceeași voce cu care refuzi o acuzație de care ești vinovat — e un moment în care cedezi. Nu cedezi spectaculos. Nu te prăbușești. Nu plângi. Nu faci o scenă. Nu pleci trântind ușa. Cedezi silențios, interior, ca o clădire al cărei schelet de fier a ruginit ani de zile și care într-o dimineață pur și simplu se lasă pe o parte, fără zgomot, fără praf, fără nimic din drama pe care ai aștepta-o de la o prăbușire. Doar o înclinare. Doar o cedare. Și apoi — liniște.
Momentul acela nu e un eveniment. E o absență de eveniment. E momentul în care nu te mai cerți. Nu pentru că ai rezolvat conflictul, ci pentru că ai renunțat la ideea că conflictul poate fi rezolvat. Nu te mai cerți pentru că nu mai ai cu ce — nu mai ai opinii pe care să le aperi, nu mai ai poziții pe care să le susții, nu mai ai acel „eu" interior care să se opună, care să zică „nu, nu sunt de acord, nu așa văd eu lucrurile". „Eu"-ul acela a fost demontat, piesă cu piesă, remarcă cu remarcă, corecție cu corecție, și în locul lui a rămas un spațiu gol pe care-l umpli cu orice — cu muncă, cu obiceiuri, cu seriale, cu scrollat pe telefon la ora doișpe noaptea, cu orice altceva decât cu tine însuți, pentru că tine însuți nu mai ești.
Și aici intervine — și asta e partea pe care eseul original o descria cu o brutalitate pe care eu n-o pot imita și nici nu vreau s-o imit, dar a cărei substanță o recunosc ca adevărată — aici intervine mișcarea finală, cea pe care eseul o numea „resemnarea fraierului" și pe care eu prefer s-o numesc altfel, s-o numesc cu un cuvânt care nu e mai blând, ci doar mai precis: integrarea în captivitate. Momentul în care prizonierul nu mai vrea să evadeze. Nu pentru că e fericit în celulă, ci pentru că a uitat cum arată libertatea. Sau, mai rău, pentru că a ajuns să creadă că celula e libertate — că asta înseamnă maturitatea, că asta înseamnă compromisul, că asta înseamnă o relație adultă, o relație serioasă, o relație care durează.
Și ea — femeia care a orchestrat, conștient sau inconștient, toată această operațiune de demontare — ea ce face în momentul ăsta? Eseul original spune că ea „scoate asul din mânecă", că vine cu tandreță, cu vorbe dulci, cu clătite și cu gogoși, și-l face pe el să creadă că totul e bine, că totul a meritat, că metamorfoza prin care a trecut — din om în umbra unui om — a fost, de fapt, o evoluție. Și poate că în unele cazuri chiar asta se întâmplă. Poate că există femei care calculează fiecare pas, care au o strategie, care manipulează cu precizia unui jucător de șah care vede cu douăzeci de mutări în avans.
Dar eu cred — și cred asta pentru că am stat destul lângă oameni, am ascultat destule povești, am privit destule cupluri din interior, nu de pe scaunul judecătorului, ci de pe scaunul martorului — eu cred că în cele mai multe cazuri nu e o strategie. Nu e un plan. Nu e o manipulare conștientă. E ceva mult mai trist decât atât: e un mecanism pe care ea îl repetă fără să-l cunoască. E un tipar pe care l-a învățat undeva — de la mama ei, de la bunica ei, de la alte femei, de la cultura în care a crescut — un tipar care spune: bărbatul trebuie modelat. Bărbatul trebuie schimbat. Bărbatul, așa cum e el, nu e suficient. Și ea crede asta nu pentru că e rea, nu pentru că e manipulatoare, nu pentru că e un monstru, ci pentru că nimeni nu i-a spus niciodată altceva. Nimeni nu i-a spus că un om nu e un proiect. Că iubirea nu e renovare. Că a trăi cu cineva nu înseamnă a-l transforma în ceea ce vrei tu, ci a-l accepta ca ceea ce e el — cu paharul pus în locul greșit, cu prietenii lui gălăgioși, cu tăcerile lui, cu toate imperfecțiunile lui pe care ea le numește defecte și pe care el le numește, sau le numea cândva, identitate.
Și el? El stă în fotoliul lui, seara, cu telefonul în mână, și se uită la ceva pe care nu-l vede, ascultă ceva ce nu-l aude, și dacă cineva l-ar întreba „ești fericit?", ar zice „da" — nu pentru că minte, ci pentru că a uitat ce înseamnă fericit. A uitat ce înseamnă nefericit. A uitat ce înseamnă orice, de fapt. E doar acolo. Ca un obiect. Ca o piesă de mobilier care a fost mutată din loc în loc atâtea ori încât nu mai știe unde-i locul, și nici nu mai caută.
Și eu mă uit la el — la prietenul meu, la bărbatul acela care râdea cândva cu un râs care umplea camerele — și simt ceva ce nu pot numi altfel decât doliu. Doliu pentru un om care trăiește. Doliu pentru un om care respiră și mănâncă și doarme și se trezește și merge la serviciu și vine acasă și face tot ce trebuie făcut, dar care nu mai e acolo. Care s-a retras atât de adânc în sine încât nici el nu se mai găsește. Și nimeni nu-l caută. Pentru că nimeni nu știe că e pierdut. Nici măcar el.
Perspectiva jungiană — Umbra care devorează, sau ce se întâmplă când nimeni nu coboară
Jung ar fi privit tot ce am descris — paharul de pe masă, prietenii care s-au retras unul câte unul ca soldații dintr-o bătălie pierdută, fotoliul în care prietenul meu stă seara cu ochii în telefon, femeia care modelează fără să știe că modelează — și ar fi tăcut multă vreme. Nu tăcerea omului care nu are ce spune, ci tăcerea omului care are prea mult de spus și care caută punctul exact de unde să înceapă, știind că oriunde ar începe, va fi greșit, pentru că ceea ce trebuie spus aici nu e un lucru, ci un mecanism, și mecanismele nu au început — au doar funcționare.
Și apoi ar fi vorbit, și vocea lui ar fi avut acel ton pe care-l au oamenii care și-au petrecut viața în fața suferinței altora și care au învățat să nu se mai cutremure, nu pentru că nu le pasă, ci pentru că cutremurarea nu ajută pe nimeni, și ceea ce ajută e precizia, e bisturiul, e tăietura curată care deschide rana suficient cât s-o vezi, nu atât cât să mori din ea:
„Ceea ce tu descrii — critica subtilă, izolarea treptată, resemnarea finală — nu e o poveste despre un bărbat și o femeie. E o poveste despre două umbre care dansează în întuneric, fiecare încercând să-și impună forma celeilalte, fără ca niciunul să știe măcar că dansează."
Ar fi explicat — și aici l-aș fi văzut aplecându-se înainte, cu coatele pe genunchi, cu privirea aceea care nu te judecă dar nu te nici iartă, care doar te vede, ceea ce e mai înfricoșător decât orice judecată — ar fi explicat că femeia care critică, cea care corectează, cea care modelează, cea care, remarcă cu remarcă, îl demontează pe bărbat ca pe un ceasornic pe care vrea să-l repare dar pe care-l distruge tocmai prin încercarea de a-l repara — femeia aceea nu acționează din putere. Acționează din umbra ei.
„Umbra ei", ar fi spus Jung, „conține tot ce ea nu vrea să fie. Toată slăbiciunea pe care o neagă, toată frica pe care o ascunde, toată dependența pe care o refuză. Ea critică în el exact ceea ce nu suportă în ea însăși. Dezordinea lui — e dezordinea ei interioară, proiectată în afară, acolo unde poate fi numită, controlată, corectată. Lipsa lui de ambiție — e lipsa ei de sens, proiectată pe el, pentru că e mai ușor să repari pe altcineva decât să te repari pe tine. Fiecare remarcă pe care i-o face nu e despre el. E despre ea. Dar ea nu știe asta. Și el nu știe asta. Și amândoi cred că problema e paharul."
Și despre izolarea de prieteni — despre prietenii care au dispărut, despre grupul care s-a dizolvat, despre oxigenul care a fost tăiat — Jung ar fi fost chirurgical:
„Ea nu-i interzice prietenii pentru că e geloasă pe prieteni. Ea nu-i interzice prietenii pentru că vrea să-l controleze — deși asta e efectul, și efectul e real, și suferința e reală. Ea îi interzice prietenii pentru că prietenii lui sunt o oglindă. Prietenii lui îi arată ei cine era el înainte de ea. Și cine era el înainte de ea e o amenințare. Nu o amenințare fizică, nu o amenințare practică, ci o amenințare existențială — pentru că dacă el își amintește cine era, dacă el se vede din nou prin ochii oamenilor care l-au cunoscut liber, nedomesticit, viu, atunci tot edificiul pe care ea l-a construit — relația asta în care el e cel care ascultă, cel care se adaptează, cel care pune paharul unde trebuie — tot edificiul ăsta se prăbușește. Și ea nu poate suporta prăbușirea. Nu pentru că e rea. Ci pentru că edificiul acela e singura formă de control pe care o are asupra haosului ei interior."
Jung s-ar fi oprit aici, pentru o clipă, și apoi ar fi spus ceva pe care eu, scriind aceste rânduri, nu sunt sigur că sunt pregătit să-l aud, dar pe care-l scriu oricum, pentru că a nu-l scrie ar fi mai rău decât a-l scrie:
„Iar el — bărbatul acela din fotoliu, cel cu ochii în telefon, cel care a cedat, cel care s-a resemnat — el nu e o victimă. Sau, mai exact, el e o victimă, dar nu a ei. E o victimă a propriei lui umbre."
Ar fi explicat — și aici aș fi simțit un fior, pentru că ceea ce urma era adevărul pe care niciun bărbat nu vrea să-l audă, adevărul care te lasă fără alibi, fără scuze, fără acel confort al victimizării care e, la drept vorbind, ultima formă de lașitate:
„Umbra lui conține tot ce el refuză: agresivitatea, dominanța, acel instinct primitiv de a-și marca teritoriul, de a spune ‹nu›, de a se ridica și a răcni și a trânti cu pumnul în masă și a zice ‹destul›. El n-a cedat pentru că ea e prea puternică. A cedat pentru că el și-a refuzat propria forță. Și-a refuzat umbra. A aruncat-o cât mai departe, cât mai adânc, într-un colț al psihicului în care a crezut că o poate ține închisă. Și acum umbra lui — toată acea masculinitate reprimată, toată acea furie nesemnalată, toată acea voință de a fi el însuși pe care a sacrificat-o pe altarul păcii conjugale — umbra lui îl devorează din interior. Nu cu dinți, ci cu gol. Cu acel gol pe care el îl simte în fiecare seară, în fotoliul lui, când se uită la telefon și nu vede nimic, și nu simte nimic, și nu vrea nimic."
„El nu e castrat de ea", ar fi continuat Jung, cu o voce care nu mai era clinică, ci era ceva mai vechi, ceva care venea din același loc din care vin miturile și visele și acele povești pe care oamenii și le spun de mii de ani în jurul focului. „El s-a castrat singur. A luat tot ce era viril în el, tot ce era incomod, tot ce producea conflict, tot ce deranja, și a tăiat. Și acum se miră că nu mai simte nimic. Dar ce vrei să simți când ți-ai amputat singur organul cu care simțeai?"
Și despre resemnare — despre momentul final, despre predarea armelor, despre integrarea în captivitate — Jung ar fi fost devastator în simplitatea lui:
„Resemnarea nu e pace. Resemnarea e moartea sufletului înainte de moartea trupului. E momentul în care umbra, refuzată prea mult timp, se retrage complet — și odată cu ea se retrage orice vitalitate, orice dorință, orice scânteie. Omul continuă să funcționeze — mănâncă, doarme, merge la muncă, plătește facturi — dar nu mai trăiește. E un automat. Un mecanism. Un mort care respiră."
„Și ceea ce e cel mai trist", ar fi adăugat Jung, și aici aș fi văzut în ochii lui ceva ce semăna cu o durere foarte veche, o durere pe care o poartă oamenii care au văzut prea multe suflete desfăcute și care știu că cele mai multe nu se vor reface niciodată, „ceea ce e cel mai trist e că amândoi — el și ea — cred că relația lor funcționează. El nu se plânge. Ea nu se plânge. Nu se ceartă — sau se ceartă rar, și numai pentru lucruri mici. Din afară, cuplul lor arată bine. Stabil. Matur. Echilibrat. Dar în interior, sub suprafața aceea netedă, e un cimitir. Un cimitir de identități abandonate, de vise abandonate, de versiuni ale lor înșiși pe care le-au îngropat una câte una, an de an, remarcă cu remarcă, compromis cu compromis. Și pe fiecare mormânt e scris: ‹Aici zace ceea ce puteam fi dacă aveam curajul să fiu.›"
Jung ar fi tăcut apoi. Mult. Și în tăcerea aceea, dacă ai fi ascultat cu atenție — cu acea atenție pe care o avem doar când suntem absolut singuri, noaptea, în întuneric, când toate măștile au căzut și nu mai e nimeni în fața căruia să te prefaci — ai fi auzit ceva. Nu un sunet, nu o voce, ci o vibrație. O vibrație care venea de foarte adânc, din acel loc unde Jung spunea că locuiește Sinele — nu eul, nu persoana, nu masca, ci Sinele, totalitatea, omul întreg, cel care conține și lumina și umbra, și masculinul și femininul, și forța și slăbiciunea, și curajul și frica. Și vibrația aceea spunea un singur lucru, același lucru pe care l-a spus întotdeauna, de la începutul timpurilor, și pe care noi, cu toată civilizația noastră, cu toate cărțile noastre, cu toate terapiile noastre, continuăm să nu-l auzim:
„Coboară."
Un singur cuvânt. Coboară. Coboară în tine. Coboară în întuneric. Coboară acolo unde ți-e frică. Coboară acolo unde e umbra ta, anima ta, tot ce ai refuzat să fii. Și ia-le înapoi. Toate. Pentru că fără ele, tu nu ești tu. Ești doar o mască pe care o poartă nimeni.
Și prietenul meu, din fotoliul lui, cu telefonul în mână și cu ochii nicăieri, nu aude nimic. Sau aude, dar nu coboară. Pentru că a coborî e mai greu decât a sta. Mai greu decât a ceda. Mai greu decât a muri încet, seară de seară, într-un fotoliu confortabil, într-o casă caldă, lângă o femeie care l-a iubit sau care a crezut că-l iubește sau care a iubit versiunea lui pe care și-a construit-o singură — nimeni nu mai știe, la punctul ăsta, pe cine a iubit cine, și poate că asta e cel mai onest lucru pe care-l poți spune despre cele mai multe relații: că nimeni nu știe pe cine iubește. Nici măcar cei care iubesc.
VI. Societatea de consum și erodarea identității
Banul ca virilitate — sau ce se întâmplă când portofelul înlocuiește caracterul. Ieri am stat patruzeci de minute într-o parcare, în mașină, cu motorul oprit. Nu așteptam pe nimeni. Nu vorbeam la telefon. Nu aveam unde să mă duc — adică aveam, aveam unde să mă duc, aveam acasă, aveam la birou, aveam la un client care mă aștepta cu un site de refăcut și cu o nerăbdare pe care o simțeam prin e-mailuri ca pe o presiune barometrică — dar nu mă duceam nicăieri. Stăteam. Și mă uitam la oamenii care treceau prin fața mall-ului din care tocmai ieșisem cu o pungă în care era o pereche de pantofi de care nu aveam nevoie, pe care i-am cumpărat nu pentru că-mi plăceau, ci pentru că erau reduse cu patruzeci la sută, și reducerea asta — cifra asta, procentul ăsta, iluzia asta de economie — m-a făcut să simt, pentru câteva secunde, în momentul în care am dat cardul, ceva ce semăna cu satisfacția. Nu satisfacția de a avea pantofi noi. Satisfacția de a fi cumpărat. Satisfacția tranzacției. Acel mic orgasm chimic pe care ți-l dă creierul când faci un schimb — bani contra obiect — și care nu are nicio legătură cu obiectul și nicio legătură cu banii, ci are legătură cu actul în sine, cu gestul, cu senzația de a fi participant la ceva, de a fi activ, de a fi relevant într-o lume care nu-ți confirmă existența decât atunci când consumi.
Am stat în parcarea aceea și m-am uitat la oameni — la bărbați, mai ales, pentru că despre bărbați scriu, și despre bărbați mă doare — și am observat ceva ce observ de ani de zile dar pe care de fiecare dată îl observ ca și cum ar fi prima dată, cu aceeași stupoare, cu aceeași nedumerire, ca și cum m-aș aștepta ca lumea să se fi schimbat de la ultima mea observație și ea, lumea, încăpățânată și consecventă în absurditatea ei, nu s-a schimbat deloc. Am observat că bărbații care ieșeau din mall mergeau altfel decât bărbații care intrau. Cei care intrau mergeau cu un pas oarecum grăbit, oarecum tensionat, cu o energie care nu era entuziasm, ci un fel de anticipare anxioasă — energia omului care se duce să facă ceva ce nu-l face fericit dar de care are nevoie, cum ai merge la dentist sau la o întâlnire pe care ai preferat s-o amâni dar n-ai mai putut. Cei care ieșeau, în schimb — cei cu pungi, cu cutii, cu logo-uri de branduri pe care le purtau la vedere, nu ascunse, ci expuse, ca niște trofee, ca niște dovezi — cei care ieșeau mergeau altfel. Mergeau cu umerii mai lați. Cu capul mai sus. Cu un pas care nu era grăbit, ci deliberat, aproape ceremonial, pasul omului care vrea să fie văzut, care vrea ca lumea să observe că el a cumpărat ceva, că el și-a permis ceva, că el e genul de om care intră într-un mall și iese cu pungi.
Și m-am gândit — acolo, în parcarea aceea, cu punga mea cu pantofi pe bancheta din spate, pantofi pe care probabil nu-i voi purta niciodată, sau îi voi purta de două ori și apoi vor sta în cutie, în debara, lângă alte cutii cu alte lucruri pe care le-am cumpărat din același motiv pentru care le-am cumpărat pe astea, adică din niciunul — m-am gândit la bunicul meu. La omul acela care cara saci pe umeri și pe cap și urca scara de lemn fără să zică nimic. Bunicul meu n-a intrat niciodată într-un mall. Bunicul meu n-a avut niciodată un card bancar. Bunicul meu avea o pereche de pantofi buni — una singură — pe care-i purta la biserică și la evenimente, și restul timpului purta niște bocanci pe care-i ungea cu seu și care durau ani de zile, ani în care el nu se gândea niciodată la bocanci, pentru că bocancii erau un instrument, nu o declarație. Bunicul meu nu-și definea identitatea prin ceea ce cumpăra. Și-o definea prin ceea ce făcea. Prin ceea ce construia. Prin ceea ce ducea pe umeri fără să se plângă. Și când intra într-o cameră, nu intra cu pungi — intra cu o prezență pe care nicio pungă din lume n-o poate cumpăra.
Mă uit la fiul meu — la adolescentul care crește în camera lui, înconjurat de obiecte, de ecrane, de lucruri pe care le are și de lucruri pe care le vrea, și distanța dintre cele pe care le are și cele pe care le vrea e infinită, pentru că în momentul în care le ai pe cele pe care le voiai, apar altele noi pe care le vrei, și jocul ăsta nu se termină niciodată, nu se poate termina, pentru că nu e făcut să se termine, ci e făcut să continue, la nesfârșit, hrănind o industrie care trăiește din nemulțumirea ta permanentă — mă uit la fiul meu și mă întreb ce model de masculinitate absoarbe el din tot ce-l înconjoară. Și răspunsul, pe care-l știu dar pe care nu vreau să-l spun cu voce tare, pentru că a-l spune ar însemna să recunosc că am eșuat ca filtru, ca gardian, ca tată care ar fi trebuit să stea între fiul lui și lumea care-l devorează — răspunsul e că fiul meu învață, în fiecare zi, că a fi bărbat înseamnă a avea. Nu a fi — a avea. Că valoarea ta ca om se măsoară în ceea ce posezi, în ceea ce afișezi, în ceea ce consumi. Că un bărbat de succes e un bărbat cu o mașină scumpă, nu un bărbat cu un caracter tare. Că virilitatea e un cont bancar, nu o coloană vertebrală.
Și nu sunt doar influencerii de pe rețelele sociale care-l învață asta — deși ei sunt cei mai gălăgioși, cei mai vizibili, cei mai eficienți. Sunt și reclamele — mii de reclame, zeci de mii de reclame, un tsunami zilnic de imagini în care bărbatul e definit prin ceea ce poartă, ceea ce conduce, ceea ce bea, ceea ce-și pune pe piele, ceea ce-i miroase din gât. Sunt filmele — în care eroul e aproape întotdeauna bogat, sau devine bogat, sau nu-i pasă de bani dar trăiește într-un penthouse, contradicție pe care nimeni n-o observă pentru că în ficțiune, ca și în viață, bogăția e invizibilă când e omniprezentă. Sunt jocurile video — în care progresul înseamnă acumulare: mai multe puncte, mai multe arme, mai multe vieți, mai mult, mai mult, mai mult, un „mai mult" care nu duce nicăieri dar care dă dependență, pentru că dependența de acumulare e cea mai răspândită dependență din lume, și totodată singura pe care nimeni n-o numește dependență, ci o numește ambiție.
Am un client — un antreprenor, un om care a făcut bani, mulți bani, suficienți cât să nu mai trebuiască să lucreze niciodată dacă n-ar vrea — și omul ăsta, de fiecare dată când ne vedem, îmi arată ceva. Un ceas nou. O mașină nouă. Un gadget nou. Și nu mi le arată cu lăudăroșenie — nu e genul, e un om discret, un om care n-ar recunoaște niciodată că se laudă — ci mi le arată cu o nevoie pe care o simt ca pe un sunet de joasă frecvență, un sunet pe care nu-l auzi cu urechea dar îl simți în piept: nevoia de a fi confirmat. Nevoia de a auzi „bravo", „frumos", „ce bine ți-ai permis". Nevoia aceea pe care bunicul meu n-o avea, pentru că bunicul meu era confirmat de sacii pe care-i cara, de casa pe care a construit-o, de copiii pe care i-a crescut, de pământul pe care l-a arat — și toate astea nu trebuiau arătate nimănui, pentru că toți le vedeau, toți le știau, toți le respectau fără să fie nevoie de nicio etalare.
Clientul meu — antreprenorul cu ceasul cel nou — e un om nefericit. Nu nefericit spectaculos, nu nefericit în sensul în care sunt nefericiți oamenii din filme, cu lacrimi și cu discursuri și cu prăbușiri cinematografice. Ci nefericit în sensul acela tăcut, profund, subteran, pe care-l au oamenii care au totul și nu simt nimic. Nefericit în sensul în care e nefericit un om care a alergat toată viața într-o direcție și care, ajuns la capătul drumului, descoperă că nu era drumul lui. Că a alergat după ceva ce nu-l dorea cu adevărat. Că a confundat succesul cu sensul. Că a confundat bogăția cu plinătatea. Că a confundat consumul cu viața.
Și ce legătură are asta cu masculinitatea? Are toată legătura din lume. Pentru că în momentul în care am acceptat — ca societate, ca cultură, ca civilizație — că valoarea unui bărbat se măsoară în bani, am distrus orice altă formă de valoare masculină. Am distrus curajul — pentru că curajul nu aduce profit. Am distrus onoarea — pentru că onoarea nu are preț pe bursă. Am distrus loialitatea — pentru că loialitatea e ineficientă din punct de vedere economic. Am distrus tăcerea aceea densă, plină, a bunicului meu, care nu vorbea mult dar când vorbea, fiecare cuvânt avea greutate — și am înlocuit-o cu verbozitatea stridentă a influencerilor care vorbesc mult și nu spun nimic, dar câștigă bani din faptul că vorbesc, și asta — faptul că vorbesc și câștigă — e suficient, în lumea noastră, ca să fie considerați modele.
Am distrus, în esență, ideea că un bărbat poate fi valoros fără să producă valoare economică. Și în momentul în care am distrus asta, am distrus bărbatul. Nu fizic — fizic e acolo, în parcarea mallului, cu pungile lui, cu mașina lui, cu cardul lui. Dar interior — interior e gol. Gol ca o vitrină după ce s-au luat toate produsele. Gol ca un mall după ora de închidere. Gol, gol, gol.
Revistele, emisiunile, rețelele sociale — fabrici de identități false, sau cum ajungi să nu te mai recunoști în propria oglindă
Am făcut un experiment. Nu un experiment științific, nu un experiment cu protocol și cu eșantion și cu grup de control — ci un experiment personal, din acela pe care-l faci singur, cu tine însuți ca subiect și tot cu tine însuți ca observator, ceea ce e, desigur, o metodologie dezastruoasă, dar pe care o practic constant, pentru că nu am altă metodă de a înțelege lumea decât trecând-o prin propriul filtru, și dacă filtrul e murdar sau strâmb, măcar e al meu.
Experimentul a fost simplu. Am luat o revistă pentru bărbați — una din acelea care stau pe raft în benzinării și care au pe copertă un bărbat cu maxilarul tăiat în diamant și cu o cămașă desfăcută fix cât trebuie, nu prea mult ca să fie vulgar, nu prea puțin ca să fie prude, ci exact atât cât să sugereze o nonșalanță care e, de fapt, rezultatul a trei ore de styling și douăzeci de cadre foto — am luat revista asta și am citit-o. De la un capăt la altul. Cu atenție. Cu pixul în mână. Notând.
Și iată ce am găsit. Am găsit un articol despre cum să-mi mențin relația proaspătă — în care ni se spunea, mie și celorlalți cititori, că trebuie să fim spontani dar nu impulsivi, romantici dar nu clișeici, pasionați dar nu copleșitori, atenți la nevoile ei dar fără să parăm disperați, surprinzători dar nu într-un mod care să-i deranjeze rutina. Am găsit un articol despre fitness — în care ni se spunea că trebuie să avem un corp care să arate ca și cum n-am depus niciun efort pentru el, deși articolul detalia un program de antrenament care necesita doisprezece ore pe săptămână și o dietă care excludea aproximativ tot ce-mi face plăcere să mânânc. Am găsit un articol despre modă — în care ni se spunea că trebuie să ne îmbrăcăm ca și cum nu ne pasă de haine, dar cu haine care costă cât salariul meu pe o lună. Am găsit un articol despre paternitate — în care ni se spunea că trebuie să fim prezenți, implicați, emoționali, conectați, dar fără să fim acei tați care exagerează, care se implică prea mult, care sufocă.
Am pus revista jos și m-am uitat la mâinile mele. Mâinile mele care nu sunt mâinile bărbatului de pe copertă. Mâinile mele care au unghiile tăiate scurt și cam strâmb, pentru că le tai singur, cu un forfecuț ieftin, în grabă, de obicei seara, în baie, în timp ce mă gândesc la altceva. Mâinile mele care au o zgârietură veche pe degetul arătător, de la un șurub care a alunecat acum câteva luni, când încercam să repar ceva în casă, nu-mi mai amintesc ce. Mâinile mele care arată exact ca mâinile tatălui meu — aceeași formă, aceleași degete scurte, aceeași piele care se usucă iarna și pe care nu pun nicio cremă, pentru că — și asta e un tic pe care l-am moștenit de la el, ca pe un accent sau ca pe o superștiție — pentru că în mintea mea, undeva, e ideea că bărbații nu-și pun cremă pe mâini, idee pe care o știu că e prostească, o știu că e ilogică, o știu că e un artefact al unei lumi care nu mai există, dar care e acolo, ca un virus dormant, și care se activează de fiecare dată când văd un tub de cremă de mâini pe raftul din baie.
Mâinile mele nu seamănă cu nicio mână din revistă. Viața mea nu seamănă cu nicio viață din revistă. Și totuși — și asta e partea care mă îngrijorează, care mă sperie, care mă face să stau patruzeci de minute în parcări gândindu-mă la lucruri pe care ar fi mai bine să nu mă gândesc — și totuși, de fiecare dată când văd o astfel de revistă, de fiecare dată când deschid o rețea socială și văd un bărbat care pare să fie tot ce eu nu sunt — mai frumos, mai bogat, mai sigur pe sine, mai iubit, mai liber, mai fericit — de fiecare dată simt o contracție. Nu invidie — sau poate invidie, dar nu genul de invidie pe care o simți față de cineva care are ceva concret pe care tu nu-l ai, ci un gen mai difuz, mai otravitor: invidia față de o imagine. Invidia față de o ficțiune. Invidia față de un om care nu există dar care, prin simpla lui prezență în câmpul meu vizual, mă face pe mine să mă simt insuficient.
Și dacă eu — om de patruzeci și ceva de ani, cu o viață construită, cu o meserie, cu un copil, cu suficientă experiență cât să știu, la nivel rațional, că imaginile din reviste și de pe rețele sunt construcții, sunt ficțiuni, sunt minciuni frumos ambalate — dacă eu simt contracția asta, ce simte fiul meu? El, care nu are experiența pe care o am eu, care nu are filtrul pe care-l am eu, care nu are acel strat gros de cinism protector pe care ți-l construiești în ani de expunere la minciunile lumii — ce simte el când deschide telefonul și vede un băiat de vârsta lui care are mușchi, care are iubită, care are mașină, care are succes, care are tot ce el nu are? Ce se întâmplă în capul lui? Ce comparații face? Ce concluzii trage? Ce model de bărbat construiește din toate acele fragmente luminoase, false, toxice, pe care le absoarbe în fiecare zi, ore în șir, fără nicio protecție, fără niciun filtru, fără niciun bunic care să-l ia deoparte și să-i spună: „Băiete, tot ce vezi acolo e fum. Viața adevărată e aici, în curtea asta, cu mâinile astea, cu sacii ăștia pe umeri."
Nu are niciun bunic care să-i spună asta. Are doar pe mine. Și eu, din parcarea mallului, cu punga cu pantofi pe care nu-i voi purta niciodată, nu sunt sigur că am autoritatea morală de a-i spune ceva. Pentru că și eu sunt, la rândul meu, un produs al aceleiași mașinării. Poate nu la fel de procesat ca el, poate cu mai multă fibră, cu mai multă rezistență la procesare — dar tot procesat. Tot trecut prin fabrică. Tot cu o etichetă pe care n-am ales-o dar pe care o port ca pe o a doua piele, atât de lipită de mine încât nu mai știu unde se termină eticheta și unde încep eu.
Egalizarea prin superficialitate — sau despre cum am ajuns să arătăm toți la fel, simțind toți la fel de nimic
Mă uit la cuplurile tinere de pe stradă — și nu mă uit cu superioritatea vârstnicului care judecă, ci cu curiozitatea etnologului care observă un trib pe care nu-l înțelege dar pe care încearcă, cu toată bunăvoința, să-l descifreze — și văd ceva ce mă derutează de fiecare dată. Văd o asemănare. Nu asemănarea firească a două persoane care trăiesc împreună și care, cu timpul, ajung să se imite reciproc, să adopte gesturile celuilalt, să vorbească la fel, să se îmbrace similar — asta e normal, asta e frumos chiar, e o formă de osmoză afectivă pe care o admir. Nu. Văd o asemănare mai profundă și mai tulburătoare: văd că el și ea arată la fel. Nu în sensul fizic, deși și în sensul ăsta — aceleași haine unisex, aceleași coafuri care nu mai fac diferența între sexe, aceleași accesorii, aceleași gesturi — ci în sensul unui mers, al unei atitudini, al unei energii. Ei nu mai sunt un bărbat și o femeie care merg împreună. Sunt două entități aproape identice care se deplasează în paralel. Doi algoritmi umani care au fost optimizați de aceeași mașinărie culturală până când orice diferență a fost șlefuită, nivelată, eliminată.
Și mă gândesc la bunicii mei — la bunicul cu sacii și la bunica pe scaunul de lemn — și la cât de diferiți erau. Nu diferiți doar în sensul evident — el bărbat, ea femeie, el mare, ea mică, el tăcut, ea mai puțin tăcută — ci diferiți într-un sens mai esențial: ei ocupau spații diferite ale existenței. El era în curtea din față, ea era în bucătărie. El era în ograda unde se repara, ea era în camera unde se cosea. El era afară, ea era înăuntru. Și nu — nu era drept. Nu era egal. Nu era corect. Dar era — și asta e cuvântul pe care-l caut de mai multe pagini — era diferențiat. Exista o diferență. Exista un contrast. Exista acel joc de complementaritate care făcea ca, atunci când se întâlneau la masă, la prânz, după o dimineață petrecută fiecare în universul lui, întâlnirea aceea să aibă o tensiune, o energie, o scânteie. Nu scânteia romantică din filme — o scânteie mai subtilă, mai veche: scânteia care apare când două lucruri diferite se ating. Plusul și minusul. Căldura și răceala. Asprul și netedulul.
Acum — acum când egalitatea, pe care o susțin și o apăr, a fost implementată nu doar la nivel de drepturi, ceea ce era necesar și corect, ci la nivel de identitate, ceea ce e altceva, ceea ce e problematic, ceea ce nimeni nu discută pentru că a discuta te face suspect de nostalgie reacționară — acum diferența s-a redus. Și odată cu diferența, s-a redus și scânteia. Și odată cu scânteia, s-a redus și dorința. Și odată cu dorința — dar aici mă opresc, pentru că fiecare cuplu își trăiește intimitatea în felul lui, și n-am dreptul să generalizez din propriile observații o regulă universală. Și totuși, totuși, nu pot să nu observ că în jurul meu — în cuplurile pe care le cunosc, în relațiile pe care le văd, în confesiunile pe care le aud uneori, seara, la o bere, când oamenii se dezbracă de decență și spun ce simt cu adevărat — nu pot să nu observ o oboseală. O oboseală care nu e fizică. O oboseală care vine din lipsa contrastului. Din lipsa misterului. Din lipsa acelui „celălalt" care e cu adevărat celălalt, care e diferit, care e necunoscut, care e o descoperire permanentă, nu o oglindă.
Trăim într-o epocă în care bărbații și femeile au fost egalizați nu prin ridicarea demnității fiecăruia — ceea ce ar fi fost idealul — ci prin reducerea ambilor la un numitor comun: consumatorul. Bărbat sau femeie, nu mai contează — ești, înainte de orice, un consumator. Cumperi aceleași produse, urmărești aceleași emisiuni, scrollezi aceleași rețele, mănânci aceeași mâncare, visezi aceleași vise prefabricate. Și în procesul ăsta de omogenizare — proces pe care nimeni nu l-a decretat, pe care nimeni nu l-a planificat, dar care a avut loc totuși, organic, inevitabil, ca o inundație lentă care acoperă totul cu același strat de noroi — în procesul ăsta, ceea ce era specific masculin și ceea ce era specific feminin s-a dizolvat. Nu a dispărut — se mai vede pe alocuri, ca o inscripție veche pe un monument acoperit de mușchi — dar s-a diluat atât de mult încât nici măcar nu mai știm ce căutăm când spunem „bărbat adevărat" sau „femeie adevărată". Cuvintele astea au devenit relicve. Le folosim cu ghilimele și cu ironie, ca pe niște obiecte dintr-un muzeu pe care nu-l mai vizitează nimeni.
Și totuși — și asta e paradoxul care mă ține treaz nopțile, paradoxul pe care nu reușesc să-l rezolv, paradoxul care e, poate, paradoxul central al epocii noastre — și totuși, în ciuda egalizării, în ciuda omogenizării, în ciuda faptului că ne-am făcut toți la fel, dorința de diferență persistă. Bărbații continuă să caute ceva specific feminin la femei — ceva ce nu pot numi, ceva ce nu pot defini, ceva ce ar fi probabil catalogat drept sexist dacă ar încerca să-l pună în cuvinte, dar care e acolo, în adâncul lor, ca un instinct mai vechi decât orice ideologie. Și femeile continuă să caute ceva specific masculin la bărbați — ceva la fel de nedefinit, la fel de incomod de rostit, la fel de suspect din punct de vedere politic, dar la fel de real, la fel de persistent, la fel de ne-negociabil.
Și nimeni nu vorbește despre asta. Pentru că a vorbi despre asta înseamnă a pune sub semnul întrebării narativul dominant — narativul care spune că genul e o construcție socială, că diferențele sunt impuse, că egalitatea înseamnă identitate. Și poate că narativul ăsta are dreptate. Parțial. Poate că multe din diferențele pe care le considerăm naturale sunt, într-adevăr, construite. Dar poate că nu toate. Poate că sub straturile de construcție socială, sub straturile de cultură și de educație și de condiționare, mai e ceva. Ceva care nu e construit. Ceva care e acolo de dinainte de construcție. Ceva care e — și folosesc cuvântul cu precauție, ca pe un chibrit lângă un butoi de pulbere — ceva care e natural. Și dacă acel ceva natural există, și dacă noi, în goana noastră de a egaliză totul, l-am acoperit, l-am negat, l-am declarat inexistent — atunci nu ne-am eliberat. Ne-am amputat.
Perspectiva jungiană — Persona și Sinele, sau masca pe care o vindem ca identitate
Jung ar fi privit tot ce am descris — parcarea mallului, punga cu pantofi, antreprenorul cu ceasul, revista cu bărbatul-diamant, cuplurile unisex de pe stradă, egalizarea, omogenizarea, marea nivelape a identităților — și cred că, pentru prima dată în toate aceste capitole, ar fi fost nu doar tăios, ci furios. Nu furios pe oameni — Jung nu se enerva pe oameni, se enerva pe mecanisme, pe structuri, pe acele forțe impersonale care operează sub suprafața conștiinței și care fac mai multe ravagii decât orice individ — ci furios pe ceea ce el ar fi numit inflația Personei.
„Persona", ar fi spus, și vocea lui ar fi avut acel ton didactic pe care-l lua când explica ceva ce ar fi trebuit să fie evident dar care, pentru mintea modernă, era complet opac, „Persona este masca. Este chipul pe care-l arăți lumii. Este ceea ce crezi că ești, ceea ce vrei să pari, ceea ce societatea te recompensează să fii. Persona e necesară — fără ea, n-am putea funcționa social, n-am putea interacționa, n-am putea nici măcar să cumpărăm pâine, pentru că fiecare tranzacție socială necesită o mască, un rol, o convenție. Dar Persona nu ești tu. Persona e un instrument. Și în momentul în care confunzi instrumentul cu mâna care-l ține — în momentul în care confunzi masca cu chipul — ești pierdut."
Ar fi privit mall-ul — acea catedrală modernă a consumului, acea structură de beton și de sticlă în care oamenii intră goi pe dinăuntru și ies goi pe dinăuntru, dar cu pungi — și ar fi spus că mall-ul nu e un loc de comerț. E un loc de fabricare a Personei. Fiecare produs pe care-l cumperi nu e un obiect — e o cărămidă în construcția măștii tale. Pantofii pe care i-am cumpărat eu — pantofii aceia de care nu am nevoie și pe care nu-i voi purta — nu sunt pantofi. Sunt o propoziție. Sunt o declarație pe care o fac lumii despre cine sunt. Sau, mai exact, despre cine vreau să par.
„Și ceea ce se întâmplă", ar fi continuat Jung, și aici vocea lui ar fi coborât, nu din blândețe, ci din gravitate, din greutatea a ceea ce urmează, „ceea ce se întâmplă în societatea de consum este că Persona a devorat Sinele. Masca a înghițit chipul. Omul modern nu mai are o identitate sub mască — el este masca. Scoate-i hainele de firmă, scoate-i mașina, scoate-i telefonul, scoate-i contul de social media, scoate-i titlul de pe cartea de vizită — și ce rămâne? Un gol. Un gol imens, amestecat cu panică. Panică pură. Pentru că omul fără Persona, omul fără mască, omul gol — omul acela trebuie să se confrunte cu Sinele. Cu ceea ce e el cu adevărat. Cu umbra, cu anima, cu toate acele conținuturi ale inconștientului pe care le-a acoperit, strat după strat, cu achiziții și cu statusuri și cu like-uri și cu brandul potrivit de cafea. Și asta e insuportabil. E literalmente cea mai înfricoșătoare experiență pe care un om o poate avea: să se întâlnească cu sine însuși fără nicio protecție."
Despre virilitate și bani — despre cum portofelul a înlocuit caracterul — Jung ar fi fost chirurgical:
„Bărbatul care se definește prin bani nu e un bărbat care a ales banii. E un bărbat care a fost ales de bani. E un bărbat al cărui Sine a fost atât de complet acoperit de Persona încât el nici nu mai știe că există ceva sub mască. Și bogăția lui — toată acea acumulare, toată acea etalare, toate acele ceasuri și mașini și proprietăți — nu e putere. E compensare. E un om care, neavând acces la propria virilitate interioară — la acea forță care vine din Sine, din integrarea umbrei, din curajul de a fi ceea ce ești, nu ceea ce ai — un om care, neavând acces la asta, o înlocuiește cu singura formă de putere pe care societatea de consum o recunoaște: puterea de cumpărare. Și astfel, virilitatea — care era, la origini, un concept al ființei, nu al averii — devine un bun tranzacționabil. O marfă. Ceva ce poți cumpăra. Și în momentul în care virilitatea se cumpără, ea încetează să mai fie virilitate. Devine un produs. Și produsele, spre deosebire de calitățile sufletești, au un termen de valabilitate."
Despre egalizarea pe care o vedeam eu pe stradă — despre cuplurile care arată la fel, care merg la fel, care seamănă a doi algoritmi optimizați de aceeași mașinărie — Jung ar fi fost cel mai surprinzător. N-ar fi criticat egalizarea în sine. Ar fi criticat natura ei.
„Egalitatea autentică", ar fi spus, „nu înseamnă identitate. Egalitatea autentică înseamnă că doi oameni diferiți se recunosc reciproc ca fiind de aceeași valoare, fără a pretinde că sunt de același fel. Soarele și luna sunt egale în importanță — dar nu sunt identice. Și tocmai diferența lor creează ritmul lumii: ziua și noaptea, lumina și întunericul, căldura și răcoarea. Anulează diferența — fă-i pe amândoi la fel — și nu vei obține echilibru. Vei obține un crepuscul permanent. O zonă gri. Un nici-nici. Și în niciul acela, viața moare. Nu brusc — încet. Ca un foc la care nimeni nu mai pune lemne. Nu se stinge cu o bufnitură. Se stinge cu o spirală de fum din ce în ce mai subțire, până când nu mai e nimic. Nici flacără. Nici fum. Nici măcar cenușă caldă."
„Ceea ce societatea de consum a reușit", ar fi încheiat Jung, și vocea lui acum ar fi fost nu a psihologului, ci a profetului, a omului care vede dincolo de prezent și căruia nu-i place ce vede, „este ceva pe care niciun dictator, niciun imperiu, nicio ideologie nu a reușit în toată istoria umanității: a distrus diferența dintre masculin și feminin nu prin forță, ci prin seducție. Nu interzicând diferența, ci făcând-o irelevantă. Nu luptând împotriva ei, ci înlocuind-o cu ceva mai atractiv: cu produsul. Și oamenii — bărbați și femei deopotrivă — au renunțat la ceea ce-i făcea unici în schimbul a ceea ce-i face egali: dreptul de a consuma. Și acum stau în parcări, cu pungi în mâini, și se întreabă de ce se simt goi. Dar nu se simt goi pentru că le lipsește ceva din afară. Se simt goi pentru că ceea ce aveau înăuntru — acel masculin sau acel feminin care era al lor, care era unic, care era ireductibil — a fost scos, împachetat, etichetat și vândut înapoi ca produs."
„Și pantofii tăi", ar fi spus Jung, privind punga de pe bancheta din spate a mașinii mele cu un zâmbet care nu era amuzat, ci trist, trist cu acea tristețe adâncă a omului care vede totul și nu poate schimba nimic, „pantofii tăi pe care nu-i vei purta niciodată — sunt o ofrandă. O ofrandă adusă unui zeu fals. Zeul consumului. Și ofranda nu-ți va aduce nimic — nicio binecuvântare, nicio revelație, nicio pace. Dar o vei aduce din nou. Și din nou. Și din nou. Pentru că e singurul ritual pe care-l mai cunoști. Singurul gest sacru pe care societatea ți l-a lăsat. Și e atât de gol, atât de lipsit de sens, atât de mecanic — încât ar trebui, în mod normal, să te facă să urli. Dar nu urli. Nu urli pentru că și urlatul a fost comercializat. Există deja un produs pentru asta: se numește terapie. Și costă."
Și apoi Jung ar fi tăcut. Și eu m-aș fi urcat în mașină, în parcarea aceea, cu punga cu pantofi, și m-aș fi dus acasă. Și pe drum aș fi oprit la un semafor, și m-aș fi uitat la mâinile mele pe volan — mâinile acelea cu unghiile tăiate strâmb și cu zgâriătura veche de la șurubul care a alunecat — și aș fi simțit, pentru o clipă, o recunoaștere. Nu satisfacție, nu mândrie, nu nimic din ce încearcă lumea să-mi vândă. Ci o recunoaștere simplă: mâinile astea sunt ale mele. Sunt reale. Nu sunt din revistă. Nu sunt de vânzare. Și în ele — în asprimea lor, în imperfecțiunea lor, în istoria lor de zgârieturi și de munci mici, insignifiante — în ele e mai multă masculinitate decât în toate ceasurile și toate mașinile și toți pantofii din toate mallurile lumii.
Dar recunoașterea a durat o clipă. Apoi semaforul s-a făcut verde, și am plecat, și am uitat. Și asta — capacitatea asta de a vedea adevărul pentru o secundă și apoi de a-l uita imediat — e, cred, boala noastră cea mai gravă. Nu că nu știm. Ci că știm, și nu ne schimbăm. Nu că n-am coborât. Ci că am coborât, am văzut ce e acolo, și am urcat înapoi, repede, speriați, preferând suprafața cu toate minciunile ei confortabile, cu toate pungile ei și toate parcările ei și toate revistele ei, lumii de dedesubt, care e adevărată, și adâncă, și înfricoșătoare, și liberă.
VII. Între iubire și ură — ambivalența relațiilor moderne
Când îl iubești și îl urăști pe celălalt în aceeași secundă. Există un moment — și oricine a trăit suficient de mult într-o relație îl cunoaște, chiar dacă nu l-ar recunoaște sub jurământ, chiar dacă l-ar nega cu aceeași vehemență cu care am nega un gând criminal sau o fantezie rușinoasă — există un moment în care te uiți la persoana de lângă tine și simți, simultan, cu aceeași intensitate, cu aceeași claritate, două lucruri care se exclud reciproc: o iubire atât de mare încât te doare fizic, undeva în piept, într-un loc pe care anatomia nu-l numește dar pe care oricine l-a simțit îl recunoaște — și o ură. Nu ură violentă, nu ură care vrea distrugere, nu ură din aia pe care o vezi în știrile despre crime pasionale, ci o ură mai subtilă, mai veche, mai organică: ura pe care o simți față de cineva care te cunoaște prea bine. Ura pe care o simți față de cineva care ți-a văzut toate slăbiciunile, toate momentele de lașitate, toate dimineți în care ai fost mai puțin decât pretinzi că ești, toate serile în care n-ai avut energie nici măcar să te prefaci. Ura pe care o simți față de martorul tău permanent — față de omul care e acolo, mereu acolo, inevitabil acolo, și a cărui simplă prezență e o oglindă pe care nu poți s-o spargi și din care nu poți fugi.
Am simțit asta. O spun aici, în scris, pentru că în viața reală n-aș spune-o niciodată, pentru că în viața reală există reguli, există decență, există acel contract nescris al relațiilor care spune că anumite lucruri nu se rostesc, nu se recunosc, nu se lasă să vadă lumina zilei, pentru că dacă le spui, dacă le scoți din întunericul în care stau și le pui pe masă, în lumina dimineții, lângă cafea și lângă pâinea prăjită, ele devin reale într-un fel în care nu erau înainte, și odată ce sunt reale, nu le mai poți pune la loc. Sunt ca niște cuvinte scrise cu cerneală permanentă pe o hârtie pe care ai vrut s-o folosești la altceva.
Am simțit asta într-o seară de iarnă — nu-mi amintesc anul, dar îmi amintesc gerul de afară și căldura din casă și mirosul de supă de legume care fierbea pe aragaz și lumina aceea gălbuie pe care o dădea becul din bucătărie, un bec pe care voiam să-l schimb de săptămâni, pentru că lumina lui era prea caldă, prea portocalie, și dădea tuturor lucrurilor din încăpere un aer de pictură veche, de natură statică flamandă, un aer de imobilitate, de lucruri care au fost puse acolo de mult și care nu se vor mișca niciodată — și stăteam la masă, și ea stătea la masă, și fiul meu nu era încă acasă, sau poate era în cameră, sau poate nu se născuse încă, nu mai știu, pentru că amintirea asta are ceva fluid, ceva care refuză să se fixeze pe o axă temporală, ca și cum creierul meu ar fi decis că momentul acela e mai important decât data lui, și a păstrat substanța dar a aruncat cronologia.
Și ea vorbea. Vorbea despre ceva — despre ziua ei, despre o colegă, despre o neînțelegere la serviciu, despre ceva care o supărase sau o obosise sau o ambele, și eu ascultam, sau mă prefăceam că ascult, ceea ce e, la drept vorbind, același lucru din punct de vedere funcțional, pentru că ea nu căuta opinia mea, ci urechea mea, nu căuta o soluție, ci un martor, și eu îi ofeream martoratul acela tăcut pe care orice bărbat învață să-l ofere într-o relație, acel „da", „mhm", „serios?", „și ce-ai zis?" care nu e conversație, ci ritual, nu e comunicare, ci coexistență sonoră, o formă de a fi împreună fără a fi împreună cu adevărat, o formă de companie care e mai apropiată de singurătate decât de intimitate, dar care funcționează, care ține lucrurile laolaltă, care umple tăcerea cu suficiente sunete cât să nu devină insuportabilă.
Și în timp ce ea vorbea — despre colegă, despre neînțelegere, despre ceva ce nu mai rețin și poate nu am reținut niciodată — m-am uitat la ea. M-am uitat cu adevărat. Nu așa cum te uiți la cineva cu care trăiești de ani de zile, adică fără să-l vezi, ci așa cum te uiți la un tablou pe care l-ai avut pe perete toată viața și pe care, într-o seară, din nu știu ce motiv, îl vezi pentru prima dată. Și am văzut-o. Am văzut-o pe ea — fața ei obosită, ochii ei care aveau în ei ceva ce nu era tristețe, ci o formă de resemnare activă, genul de resemnare pe care o au oamenii care nu s-au predat, dar care au încetat să mai lupte, care s-au instalat într-un soi de zona de mijloc între speranță și deznădejde, o zonă în care poți trăi ani de zile, decenii chiar, fără să te prăbușești dar și fără să zbori — am văzut buzele ei care se mișcau formând cuvinte pe care eu nu le mai ascultam, am văzut mâinile ei pe masă, mâinile acelea pe care le cunoșteam mai bine decât pe ale mele, fiecare linie, fiecare unghie, fiecare gest, și am simțit — simultan, instantaneu, ca două fulgere care lovesc același copac în același moment din direcții opuse — am simțit o iubire copleșitoare și o ură la fel de copleșitoare.
Iubirea era pentru ea — pentru cine era ea, pentru ceea ce mi-a dat, pentru anii în care a stat lângă mine, pentru răbdarea ei, pentru felul în care mi-a suportat tăcerile și absențele și acel obicei al meu de a mă retrage în mine însumi ca într-o peșteră, lăsând-o singură în camera alăturată cu o singurătate pe care nu i-am creat-o intenționat, dar pe care nici n-am făcut nimic s-o alin. Iubirea era reală, era palpabilă, era ceva ce puteam simți fizic, ca o căldură, ca o greutate plăcută pe piept.
Și ura — ura era pentru exact aceleași lucruri. Pentru că ea mă cunoștea. Mă cunoștea prea bine. Mă cunoștea în felul în care te cunoaște cineva care te-a văzut dormind, care te-a văzut bolnav, care te-a văzut plângând, care te-a văzut pierzând, care te-a văzut mințind și care știe că ai mințit și care nu a spus nimic, nu pentru că n-a observat, ci pentru că a ales să nu spună, ceea ce e mai rău decât a spune, pentru că a nu spune înseamnă a ține evidența, a aduna, a pune deoparte, a construi un dosar pe care poate că nu-l va deschide niciodată, dar care există, și a cărui existență o simți ca pe o presiune constantă, ca pe un cer scăzut, de plumb, care nu plouă niciodată dar care nici nu se ridică. Ura era pentru faptul că ea mă ținea captiv — nu în casă, nu în relație, ci în propria mea imagine reflectată în ochii ei. O imagine care nu era cea pe care o voiam. O imagine care era, probabil, mai aproape de adevăr decât cea pe care mi-o construiam singur. Și tocmai asta era insuportabil.
Și n-am spus nimic. Evident. Am continuat să ascult. Am continuat să dau din cap. Am continuat să fiu acolo, la masă, sub becul acela portocaliu, în mirosul de supă de legume, în seara aceea de iarnă care probabil a fost o seară ca oricare alta, dar care în memoria mea a rămas ca un punct de cotitură — nu pentru că s-a schimbat ceva în exterior, ci pentru că s-a schimbat ceva în interior. Am înțeles, în seara aceea, că iubirea și ura nu sunt opuse. Sunt surori. Sunt gemene. Cresc din aceeași rădăcină — din intimitate. Din cunoașterea celuilalt. Din acea apropiere care e, în același timp, cel mai mare dar și cea mai mare amenințare pe care ți-o poate face un om: să te vadă. Să te vadă cu adevărat. Și să rămână.
Sexul ca obligație, fericirea ca mimă — sau anatomia unui cuplu care a uitat de ce e împreună
Nu voi vorbi despre sex. Sau — mai exact — voi vorbi despre sex în felul în care vorbesc bărbații despre sex atunci când nu se mai laudă, atunci când nu mai performează, atunci când au trecut de vârsta și de situația în care sexul e o poveste de succes pe care o spui prietenilor la o bere, și au ajuns la vârsta și la situația în care sexul e ceva despre care taci, pentru că tăcerea e mai puțin dureroasă decât adevărul.
Adevărul e acesta — și îl spun cu o jenă pe care o simt fizic în degete, în felul în care degetele mele ating tastatura mai încet acum, ca și cum ar vrea să se oprească, ca și cum ar ști că ceea ce urmează e o treaptă pe care, odată coborâtă, nu te mai poți întoarce — adevărul e că în cele mai multe relații de lungă durată, sexul se transformă. Nu dispare — ar fi mai simplu dacă ar dispărea, pentru că dispariția e un eveniment, dispariția se constată, se discută, se tratează, se rezolvă sau nu se rezolvă, dar cel puțin e acolo, vizibilă, numibilă. Nu, sexul nu dispare. Se transformă. Se transformă din ceva ce faci pentru că vrei în ceva ce faci pentru că trebuie. Din ceva ce cauți în ceva ce oferi. Din ceva ce simți în ceva ce performezi. Și transformarea asta e atât de lentă, atât de graduală, atât de imperceptibilă de la o zi la alta, încât când o observi — dacă o observi — ești deja atât de departe de ceea ce erai încât nu te mai poți întoarce.
Știu un om — și de data asta nu e un prieten, e un cunoscut, cineva cu care am stat la masă de câteva ori, la evenimente, cineva cu care am schimbat suficiente cuvinte cât să trecem de stratul de politețe și să ajungem la stratul de onestitate care vine de obicei după al treilea pahar de vin, când inhibițiile cedează nu spectaculos, ci pe nesimțite, ca un dig care se fisurează, și apa nu vine în val, ci picură, și în picătura aceea e mai mult adevăr decât în orice ocean — știu un om care mi-a spus, într-o seară, cu vocea aceea pe care o au bărbații când spun un lucru pe care l-au purtat în ei ani de zile și pe care-l spun acum pentru prima dată și probabil ultima: „Nu-mi mai doresc. Adică — funcționez. Totul merge. Dar nu mai doresc. Nu pe ea, nu pe altcineva, pe nimeni. E ca și cum s-a stins ceva și nu mai știu unde e întrerupătorul."
Și eu — care stăteam lângă el, cu paharul meu de vin, în seara aceea — nu i-am spus nimic util. Nu i-am spus „du-te la un terapeut", nu i-am spus „vorbește cu ea", nu i-am spus niciunul din acele sfaturi pe care le dăm cu generozitate altora și pe care nu le urmăm niciodată noi înșine. I-am spus doar „știu". Atât. „Știu." Și a fost suficient. Pentru că „știu" nu e un sfat. E o recunoaștere. E un om care-i spune altui om: nu ești singur în asta. Nu ești singurul la care s-a stins ceva. Nu ești singurul care funcționează dar nu mai simte. Nu ești defect. Ești doar — și cuvântul ăsta, „doar", e cel mai crud cuvânt din limba română când vine vorba de suferință — ești doar într-o relație.
Și ce am vrut să spun nu e că relațiile distrug dorința. Unele o fac, altele nu. Ce am vrut să spun e că există un mecanism — un mecanism pe care nimeni nu-l predă la școală, nimeni nu-l scrie pe contractul de căsătorie, nimeni nu-l menționează în discursul de la nuntă — un mecanism prin care apropierea excesivă ucide misterul. Și fără mister, dorința moare. Nu de moarte violentă — de moarte naturală, bătrânească, liniștită, ca un om care adoarme într-o după-amiază de duminică și nu se mai trezește. Și pe urmă tragi pătura peste el și continui cu viața ta și nu plângi, pentru că moartea a fost atât de liniștită încât nici n-ai simțit-o, și nici el n-a simțit-o, și viața continuă, și supa de legume fierbe pe aragaz, și copilul e în cameră, și factura de curent trebuie plătită, și totul e în regulă, totul funcționează, totul merge — doar că în miezul a tot ce merge e ceva care nu mai merge, ceva care s-a oprit, ceva care s-a stins, și nimeni nu vorbește despre asta, pentru că a vorbi despre asta ar însemna a recunoaște un eșec pe care niciunul nu-l poate atribui celuilalt, pentru că nu e eșecul niciunuia — e eșecul a ceea ce sunt împreună, e eșecul cuplului ca entitate, și cuplul nu are voce, cuplul nu poate merge la terapie singur, cuplul nu poate bea vin și se confesa unui cunoscut la o masă — doar indivizii pot, și indivizii, fiecare în colțul lui, suferă singuri ceea ce ar trebui suferit împreună, dar nu reușesc, pentru că împreună nu mai sunt cu adevărat, sunt doar în același loc.
Și atunci începe mima. Mima — cuvânt pe care-l folosesc nu cu dispreț, ci cu o durere pe care n-o pot ascunde — mima e ceea ce faci când nu mai poți fi autentic dar nici nu poți pleca. Mimezi orgasmul — ea, de cele mai multe ori, dar și el, în felul lui, mimează ceva: mimează dorința, mimează inițiativa, mimează acel elan care cândva era spontan și care acum e planificat, calendarizat, aproape — și aici mă cutremur scriind, pentru că ce urmează e un adevăr pe care n-ar trebui să-l scriu dar pe care, dacă nu-l scriu, tot restul paginilor astea sunt degeaba — aproape negociat. „Hai că n-am mai... de mult." „Da, ai dreptate." „Vineri seara?" „Vineri seara." Și vinerea seara vine, și amândoi fac ceea ce au convenit să facă, și e bine, e ok, funcționează, nu e dureros, nu e neplăcut, e doar — și iarăși cuvântul ăsta, „doar", cuvântul care taie mai adânc decât orice cuțit — e doar gol. Gol de acel lucru pe care sexul ar trebui să-l conțină și pe care nicio poziție din nicio revistă și nicio tehnică din niciun articol de specialitate nu-l pot produce: prezența. Prezența totală a doi oameni care se văd, care se doresc, care se întâlnesc nu cu trupurile — trupurile sunt ușor de întâlnit, trupurile sunt mecanice, trupurile funcționează — ci cu tot ce e dincolo de trup. Cu sufletul, dacă mai avem voie să folosim cuvântul ăsta fără ghilimele. Cu esența. Cu acel sâmbure de ființă pe care l-ai arătat cuiva odată, demult, la începutul relației, când totul era nou și totul era periculos și totul era viu, și pe care apoi l-ai ascuns, treptat, sub straturi de obișnuință și de precauție și de acel bun-simț conjugal care e, la drept vorbind, forma cea mai eficientă de anesteziere a intimității.
Mimarea ca mod de viață — sau când amândoi mint și niciunul nu recunoaște
Dar mima nu se oprește la dormitor. Mima se extinde. Crește. Se ramifică. Se infiltrează în fiecare colț al relației, ca o plantă parazită care crește atât de încet încât n-o observi până când a acoperit totul, și atunci e prea târziu, și nu mai poți distinge planta de peretele pe care a crescut, și nu mai poți s-o tai fără să tai și peretele, iar peretele — peretele e relația ta, e viața ta, e tot ce ai construit în douăzeci de ani de compromisuri, și nu-l poți dărâma doar pentru că pe el crește ceva ce nu vrei să vezi.
Mimezi fericirea. La petreceri, la aniversări, la Crăciun, la reuniunile de familie unde toți se uită la voi și voi zâmbiți și spuneți „suntem bine, mersi" cu aceeași sinceritate cu care un vânzător de mașini second-hand spune „merge impecabil, n-a avut nicio problemă". Mimezi interesul. La cină, când ea povestește ceva și tu dai din cap și zici „serios?" fără să fi auzit un cuvânt, și ea știe că n-ai auzit, dar nu spune nimic, pentru că și ea mimează — mimează că nu observă că mimezi, ceea ce e o mimă la pătrat, o oglindă în fața altei oglinzi, o recursivitate infinită de falsuri care se reflectă unele în altele până când nimeni nu mai știe unde e originalul, dacă a existat vreodată un original, dacă nu cumva mima a fost acolo de la început și ceea ce noi am numit „iubire adevărată" la începutul relației era doar un alt fel de mimă — mima entuziatului, mima pasiunii, mima descoperirii — doar că atunci nu ne dădeam seama, pentru că hormonii sunt cel mai bun regizor de teatru din istorie, și sub direcția lor, orice actor pare genial.
Mimezi grija. „Ai grijă de tine", „să mă suni când ajungi", „ai mâncat ceva?" — fraze care cândva aveau sânge în ele, care cândva veneau din adâncul unei neliniști reale, din frica de a pierde pe cineva drag, și care acum sunt reflexe, ticuri verbale, sunete pe care le produci automat, ca un aparat programat să emită la intervale regulate un semnal care înseamnă „sunt aici", deși „aici" e un concept tot mai relativ, tot mai diluat, tot mai departe de ceea ce ar trebui să însemne.
Și cel mai devastator lucru — mai devastator decât mimarea orgasmului, mai devastator decât mimarea fericirii, mai devastator decât orice altceva din tot ce am scris — cel mai devastator lucru e că amândoi știu. Amândoi știu că mimează. Amândoi știu că celălalt mimează. Și nimeni nu spune nimic. E un acord tacit, un tratat de pace semnat în sânge care nu e sânge, ci doar obișnuință — un tratat care spune: eu nu te întreb dacă ești fericit, tu nu mă întrebi dacă sunt fericită, și amândoi continuăm să ne prefacem că ceea ce avem e ceea ce am vrut, și poate că dacă ne prefacem suficient de mult și suficient de bine, la un moment dat prefăcătoria va deveni adevăr, așa cum un actor care joacă un rol douăzeci de ani ajunge să nu mai știe unde se termină personajul și unde începe el.
Și poate că asta e. Poate că asta e soluția pe care majoritatea cuplurilor au găsit-o — nu fericirea, ci performanța fericirii. Nu intimitatea, ci simularea intimității. Nu iubirea, ci memoria iubirii, tot mai vagă, tot mai decolorată, ca o fotografie lăsată la soare care se albește treptat, și la un moment dat nu mai vezi ce era în ea, dar o ții pe perete oricum, pentru că peretele fără ea ar fi prea gol, și golul ăla ar pune întrebări, și întrebările ar cere răspunsuri, și răspunsurile — ah, răspunsurile sunt ceea ce ne temem cel mai tare, nu pentru că ar fi rele, ci pentru că ar fi adevărate.
Mă gândesc la fiul meu — la adolescentul acela care doarme în camera lui cu telefonul lângă pernă, care m-a întrebat cum am cucerit-o pe mama lui și căruia nu i-am spus adevărul, care va iubi și va fi iubit și va mima și i se va mima, și care într-o seară de iarnă va sta la o masă, sub un bec care dă o lumină prea caldă, și va simți exact ce am simțit eu — acel amestec de iubire și de ură, acea ambivalență care e, cred, cel mai onest sentiment pe care un om îl poate avea față de alt om, mai onest decât iubirea pură, care e o iluzie, și mai onest decât ura pură, care e o simplificare — mă gândesc la fiul meu și mă întreb dacă ar trebui să-l previn. Dacă ar trebui să-i spun: „Băiete, într-o zi vei simți că o iubești și o urăști pe aceeași femeie, în același moment, și vei crede că ești nebun, sau rău, sau defect, și nu vei fi niciunul din astea, vei fi doar un om care a descoperit că intimitatea are un preț pe care nimeni nu ți-l spune dinainte, și prețul acela e ambivalența, e imposibilitatea de a simți un singur lucru față de cineva care te cunoaște prea bine."
Dar nu-i voi spune. Pentru că sunt unele lucruri pe care nu le poți învăța din cuvintele altuia. Le poți învăța doar trăindu-le. Și poate că asta e singura formă de cunoaștere adevărată — cea care vine din rană, nu din carte. Cea care lasă cicatrice, nu note de subsol.
Perspectiva jungiană — Coniunctio Oppositorum, sau nunta sfântă care nu a avut loc
Jung ar fi ascultat tot ce am spus — despre seara cu becul portocaliu, despre ura amestecată cu iubirea, despre orgasmul mimat, despre fericirea performată, despre cele două oglinzi care se reflectă una în alta la infinit — și cred că, spre deosebire de capitolele anterioare, de data asta n-ar fi zâmbit. N-ar fi avut zâmbetul acela chirurgical, zâmbetul omului care taie cu precizie. De data asta cred că ar fi tăcut multă vreme. Mult. Și tăcerea lui n-ar fi fost clinică, ci personală. Pentru că Jung — și asta nu spune lumea des, pentru că lumea preferă să-l vadă pe Jung ca pe un profet, ca pe un guru, ca pe un oracol care vorbește din înălțimea unei înțelepciuni pe care muritorii de rând n-o ating — Jung a trăit exact ce descriu eu aici. A iubit și a urât. A mimat și a fost mimat. A fost un soț, un tată, un om cu o viață conjugală complicată, cu infidelități, cu crize, cu momente de întuneric pe care le-a descris în „Cartea Roșie" cu o onestitate care îți taie respirația, nu pentru că e frumoasă, ci pentru că e nemiloasă.
Și când, în cele din urmă, ar fi vorbit, ar fi spus ceva ce nu am mai auzit în niciunul din capitolele anterioare. Ceva ce nu e un diagnostic. Ceva ce nu e o explicație. Ceva ce e — și folosesc cuvântul cu reveranță, nu cu ușurință — ceva ce e o mărturisire:
„Ceea ce descrii tu — iubirea și ura simultane, ambivalența, acel moment în care o privești pe ea și simți că te-ar putea salva și te-ar putea distruge în aceeași clipă — ceea ce descrii tu nu e o boală. Nu e un simptom. Nu e ceva ce trebuie vindecat sau reparat sau eliminat printr-o tehnică terapeutică oarecare. Ceea ce descrii tu este esența relației dintre masculin și feminin. Este ceea ce alchimiștii numeau Coniunctio Oppositorum — unirea contrariilor. Și e cel mai dificil, cel mai dureros și cel mai important proces pe care un om îl poate traversa."
Ar fi explicat — și vocea lui ar fi avut acum o greutate pe care n-o avea înainte, greutatea omului care vorbește nu din teorie, ci din carne, din propria carne rănită și vindecată și rănită din nou — ar fi explicat că alchimiștii medievali, aceia pe care lumea modernă îi consideră charlatani sau nebuni, vorbeau, de fapt, despre psihologie. Că aurului pe care încercau să-l producă din metale ordinare era, de fapt, o metaforă — metafora Sinelui, a omului integrat, a omului care și-a unit opusele: masculinul cu femininul, lumina cu întunericul, iubirea cu ura. Și că procesul alchimic — cu toate fazele lui: nigredo (negrul, descompunerea), albedo (albul, purificarea), rubedo (roșul, unificarea) — era, de fapt, o hartă a individuației. O hartă a ceea ce se întâmplă când doi oameni încearcă, cu adevărat, nu doar să trăiască împreună, ci să se transforme împreună.
„Nigredo", ar fi spus Jung, „e exact ce descrii tu. E faza neagră. E momentul în care totul se descompune. Iluzia se dizolvă. Proiecția se retrage. Și ceea ce rămâne e urât — e hâd, e greu de privit, e tot ce nu vrei să vezi la tine și la celălalt. Iubirea și ura coexistând. Orgasmul mimat. Fericirea simulată. Două cadavre de iluzii plutind într-un lichid negru. Și cele mai multe cupluri, ajunse în nigredo, fac una din două lucruri: ori fug — se despart, divorțează, pleacă, caută un alt partener pe care să proiecteze din nou, pe care să înceapă din nou ciclul, ca dependenții care schimbă substanța dar nu renunță la dependență — ori stagnează. Rămân în nigredo. Rămân în negru. Rămân în mima aceea pe care tu o descrii atât de exact — performarea fericirii, simularea intimității, cele două oglinzi goale care se reflectă una în alta. Și asta e, poate, cel mai comun deznodământ: nu despărțirea, ci rămânerea. Rămânerea în întuneric. Doi oameni care stau în aceeași casă, în aceeași cameră, în același pat, și care sunt, fiecare, complet singuri."
„Dar", ar fi continuat Jung, și cuvântul acela — „dar" — ar fi sunat ca o ușă care se deschide într-un perete despre care credeai că e lipsit de uși, „dar nigredo nu e sfârșitul. E începutul. Dacă — și asta e un ‹dacă› uriaș, un ‹dacă› de care depinde totul — dacă ai curajul să rămâi în nigredo fără să fugi și fără să stagnezi. Dacă ai curajul să privești negrul acela, urâțenia aceea, descompunerea aceea, și să nu întorci capul. Dacă ai curajul să-ți spui: da, o iubesc și o urăsc, și amândouă sunt adevărate, și nu trebuie să aleg între ele, și nu trebuie să repar nimic, și nu trebuie să fac nimic în afară de a rămâne aici, în acest întuneric, cu ochii deschiși, și a vedea."
„Și dacă faci asta", ar fi spus Jung, iar vocea lui acum ar fi fost aproape un șoaptă, vocea omului care spune un lucru pe care l-a descoperit cu prețul propriei sângerări, „dacă faci asta — dacă rămâi în nigredo suficient de mult, dacă reziști tentației de a fugi sau de a mima sau de a repara — atunci, poate, ceva se va schimba. Nu în afară. În interior. Ceva se va transforma. Negrul se va alba, încet, foarte încet, nu printr-un act de voință, ci printr-un proces pe care nu-l poți controla, ci doar permite. Și într-o dimineață — nu știi care, nu poți anticipa care — într-o dimineață te vei uita la ea și nu vei mai simți nici iubire, nici ură. Vei simți altceva. Ceva pentru care nu avem un cuvânt bun în nicio limbă. Ceva care conține iubirea și ura și le transcende pe amândouă. Ceva care e mai mult decât atracție și mai mult decât obișnuință și mai mult decât loialitate. Ceva care e — și aici Jung ar fi ezitat, căutând cuvântul, știind că orice cuvânt e insuficient — ceva care e recunoaștere. Recunoașterea celuilalt ca celălalt. Nu ca proiecție, nu ca oglindă, nu ca ecran, nu ca partener în mima pe care o jucați de ani de zile — ci ca celălalt. Altul. Complet altul. Iremediabil altul. Și tocmai în alteritatea lui — în faptul că nu e ceea ce ai visat, nu e ceea ce ai proiectat, nu e ceea ce ai vrut — tocmai acolo e aurul. Aurul alchimist. Piatra filozofală. Sinele."
„Dar foarte puțini ajung acolo", ar fi adăugat Jung, și zâmbetul lui ar fi revenit acum, dar altfel, nu chirurgical, nu ironic, ci un zâmbet care semăna cu cel pe care-l faci când pierzi ceva prețios și accepți pierderea nu cu bucurie, ci cu acea pace care vine doar din epuizarea completă a tuturor alternativelor. „Foarte puțini au curajul să stea în nigredo. Foarte puțini suportă descompunerea. Majoritatea fug. Majoritatea mimează. Majoritatea fac exact ceea ce faci tu — stau la masă, sub becul acela portocaliu, și se uită la persoana de lângă ei, și simt totul și nu spun nimic, și se culcă și se trezesc și merg la muncă și se întorc acasă și se culcă din nou, și zilele trec, și anii trec, și aurul nu vine niciodată, pentru că aurul vine doar din foc, și focul e nigredo, și nigredo e insuportabil, și ei au ales suportabilul — au ales mima — și mima e confortabilă, și confortul e moartea sufletului, și moartea sufletului e prețul pe care-l plătim pentru a nu fi obligați să ne transformăm."
Și eu — care stau la birou, noaptea, și scriu aceste rânduri despre lucruri pe care nu le-am spus niciodată cu voce tare — eu știu că Jung are dreptate. Știu că nigredo e începutul, nu sfârșitul. Știu că ambivalența e poarta, nu peretele. Știu că a iubi și a urî în aceeași clipă e mai onest decât a mima orice. Dar știu și altceva — ceva ce Jung, cu toată înțelepciunea lui, poate nu l-a spus destul de tare: că a ști nu e suficient. Că poți ști totul despre nigredo și albedo și rubedo și Coniunctio Oppositorum și poți citi toate cărțile și poți înțelege toate mecanismele și poți fi de acord cu toate diagnosticele — și tot să nu cobori. Tot să nu arzi. Tot să nu te transformi. Tot să alegi mima, seară de seară, sub becul portocaliu, cu supa de legume pe aragaz și cu fiul care doarme în camera de alături.
Pentru că a coborî — a coborî cu adevărat, a sta în foc cu adevărat, a lăsa nigredo să te descompună cu adevărat — e mai mult decât curaj. E mai mult decât voință. E un act de nebunie sfântă pe care foarte puțini îl comit. Și poate că asta e. Poate că asta e diferența dintre cuplurile care se transformă și cuplurile care mimează: nu inteligența, nu cultura, nu terapia, nu banii, nu compatibilitatea — ci nebunia. Acea nebunie surdă, necomunicabilă, de a rămâne în foc când tot ce ești — fiecare celulă, fiecare instinct, fiecare neuron — îți strigă să fugi.
Jung știa asta. Jung a rămas în foc. Și focul l-a transformat — l-a transformat în omul care a scris „Cartea Roșie", în omul care a cartografiat inconștientul, în omul ale cărui idei mă ajută acum să înțeleg de ce stau la masă sub un bec portocaliu și simt că o iubesc și o urăsc pe aceeași femeie în aceeași secundă. Dar Jung a fost Jung. Și eu sunt eu. Și prietenul meu din fotoliu e prietenul meu din fotoliu. Și toți mimăm. Și toți știm. Și nimeni nu arde.
Și poate că asta — mai mult decât orice altceva din tot ce am scris în paginile astea — poate că asta e tragedia adevărată: nu că nu știm drumul, ci că-l știm, și stăm pe marginea lui, și ne uităm în jos, în abis, și vedem aurul strălucind acolo, în întuneric, și nu sărim. Nu pentru că n-am vrea. Ci pentru că saltul cere tot. Și noi — noi, bărbații care cară saci fără să se plângă, noi, femeile care luptă fără să obosească, noi, cuplurile care mimează fără să clipească — noi nu suntem pregătiți să dăm tot. Nu încă. Poate niciodată. Și între „poate niciodată" și supa de legume care fierbe pe aragaz, alegem supa. De fiecare dată. De fiecare dată alegem supa.
VIII. Ce rămâne — O încheiere fără soluții sigure
Independența și siguranța de sine ca formă de seducție autentică — sau singura lecție pe care n-am învățat-o la timp. Scriu ultimul capitol al acestui text și mă simt ca un om care a săpat o groapă fără să știe ce caută și care, ajuns la o adâncime pe care n-o anticipase, stă acolo, în groapa lui, cu lopata în mână, cu pământ pe haine, cu pământ sub unghii, cu pământ în gură — pentru că inevitabil ajungi să înghiți din pământul pe care-l sapi, mai ales dacă sapi adânc, mai ales dacă sapi în tine — și se uită în sus, la cercul acela de cer care se vede de jos, și se întreabă: și acum? Acum ce fac cu groapa asta? Ies din ea? Rămân? O astup la loc și mă prefac că n-am săpat-o niciodată?
Am scris șapte capitole despre bărbați și femei, despre masculinitate și feminitate, despre umbre și proiecții și mășcari și mime și cupluri care se descompun în nigredo fără să știe și care mimează fericirea sub becuri portocalii. Am convocat spiritul lui Jung de atâtea ori încât aproape îi simt mirosul de tutun de pipă în cameră — un miros pe care nu l-am simțit niciodată, pentru că nu l-am întâlnit niciodată pe Jung, și Jung a murit în 1961, cu treizeci de ani înainte să mă nasc eu, dar pe care mi-l imaginez cu o precizie olfactivă care e, probabil, o formă de proiecție și ea, pentru că aparent nu pot scrie despre proiecție fără să o și practic, ceea ce ar fi amuzant dacă n-ar fi trist, și e trist și amuzant în același timp, ceea ce e, cred, singurul mod onest de a simți orice lucru adevărat.
Și acum, în ultimul capitol, ar trebui să ofer ceva. O concluzie. O soluție. Un răspuns. Un plan de acțiune în cinci pași, ca în articolele acelea din revistele pe care le-am desființat cu două capitole în urmă, dar din care, secretamente, rușinos, am învățat mai mult decât aș recunoaște vreodată. Ar trebui să spun: „Iată ce trebuie să facem." Ar trebui să ofer o rețetă. Ar trebui să închid cercul, să leg firele, să las cititorul cu un sentiment de completitudine, de rezoluție, de „a meritat să citesc tot textul ăsta, pentru că la final am primit ceva pe care nu aveam la început".
Dar nu pot. Nu pot pentru că n-am. N-am o soluție. N-am un răspuns. N-am nimic din ce ar trebui să aibă un autor responsabil la sfârșitul unui text de zece mii de cuvinte despre criza relațiilor moderne. Am doar — și asta e tot ce am, și poate că e suficient, și poate că nu e, și nu voi ști niciodată — am doar un lucru pe care l-am observat. Un singur lucru care, în toți acești ani de trăit și de privit și de scris și de tăcut, s-a dovedit adevărat de fiecare dată, fără excepție, cu o consecvență care e aproape plictisitoare în infailibilitatea ei.
Și lucrul acela e simplu. Atât de simplu încât aproape că nu merită scris. Atât de simplu încât, scriindu-l, simt că trădez complexitatea a tot ce am scris înainte, că reduc la o formulă ceea ce am construit ca un labirint. Dar labirintele au ieșiri, și ieșirile sunt întotdeauna simple — problema nu e ieșirea, ci drumul până la ea.
Lucrul acela e acesta: singurii oameni pe care i-am văzut cu adevărat iubiți — nu doriți, nu admirați, nu urmăriți, nu invidiați, ci iubiți, iubiți în sensul profund și calm al cuvântului, iubiți în felul în care ploaia iubește pământul, fără strategie, fără negociere, fără condiții — singurii oameni pe care i-am văzut cu adevărat iubiți au fost cei care nu căutau să fie iubiți.
Nu o spun ca pe un paradox retoric. Nu o spun ca pe un truc de seducție inversat — nu e vorba de acea strategie jalnică pe care o predau guruii de pe internet, „fii indiferent și ea va veni la tine", care nu e independență, ci manipulare deghizată în independență, care e tot o formă de performanță, doar că performanța e inversată, și în loc să performezi interesul, performezi dezinteresul, și e la fel de fals, și funcționează la fel de prost pe termen lung. Nu despre asta vorbesc.
Vorbesc despre bunicul meu. Omul cu sacii pe umeri. Omul care urca scara de lemn fără să se plângă. Omul acela n-a încercat niciodată să fie iubit. Ideea asta — ideea de a face ceva special, ceva calculat, ceva strategic, pentru a obține iubirea cuiva — ideea asta i-ar fi fost complet străină, complet de neînțeles, ca și cum i-ai fi explicat regulile unui joc care nu există în universul lui. El nu făcea nimic ca să fie iubit. El făcea ce trebuia făcut. Și ceea ce trebuia făcut era suficient. Nu pentru că era spectaculos — era exact opusul spectaculosului — ci pentru că era real. Era solid. Era acolo. Și într-o lume de fum și de oglinzi și de performanțe și de proiecții, soliditatea e cea mai seducătoare calitate posibilă. Nu pentru că atrage priviri — nu atrage. Ci pentru că, atunci când pui mâna pe ea, nu se destramă. Rămâne.
Mă gândesc la prietenul meu — cel din fotoliu, cel cu ochii stinși, cel care a renunțat la prieteni și la opinii și la acel râs care umplea camerele — și mă gândesc la ce i-aș spune dacă aș avea curajul să-i spun ceva adevărat. Nu un sfat. Nu o teorie jungiană. Nu o analiză a mecanismelor psihice. Ci un singur lucru, simplu și brutal: oprește-te din a încerca. Oprește-te din a performa. Oprește-te din a fi ceea ce ea vrea, ceea ce lumea vrea, ceea ce revista vrea, ceea ce influencerul vrea. Oprește-te. Și vezi ce rămâne. Ce rămâne când nu mai performezi nimic, când nu mai mimezi nimic, când nu mai încerci să fii nimic. Ce rămâne e tu. Și „tu" — acel „tu" gol, fără mască, fără strategie, fără nicio pungă de la niciun mall — acel „tu" e fie suficient, fie nu e. Și dacă nu e suficient — dacă ea, văzându-te pe tine, adevăratul tu, cel fără spectacol, decide că nu e ce vrea — atunci cel puțin știi. Cel puțin nu mai mimezi. Cel puțin ești liber. Și libertatea asta — libertatea de a fi exact ce ești, cu riscul de a fi respins pentru asta — libertatea asta e singura formă de seducție care nu expiră. Singura care rezistă timpului, obișnuinței, oboselii, sărăciei, bolii, bătrâneții, și tuturor celorlalte lucruri care topesc tot ce e artificial și lasă intact doar ce e real.
Întoarcerea la complementaritate, nu la competiție — sau ce am învățat de la un pom din curtea bunicilor
Bunicii mei aveau în curte un pom — un măr, cred, deși poate era un păr, memoria mea transformă pomii din copilărie în ceva generic, în arhetipuri de pomi, în Pomul cu P mare, nu un pom anume cu un trunchi anume și cu frunze anume — aveau un pom care era crescut strâmb. Nu strâmb în sensul bolnav, nu strâmb în sensul defect, ci strâmb în sensul în care cresc pomii care au lângă ei un perete sau un gard sau un alt pom — cresc înclinați, cresc ocolind, cresc adaptându-se la ceea ce e lângă ei, și forma lor finală nu e forma pe care ar fi avut-o dacă ar fi crescut singuri, în câmp deschis, ci e forma pe care au căpătat-o din interacțiunea cu vecinătatea. Și pomul acela strâmb — care probabil n-ar fi câștigat niciun concurs de frumusețe pomologică, dacă există așa ceva — pomul acela dădea cele mai bune mere din sat. Sau pere. Nu mai contează. Dădea fructe bune. Și fructele nu știau că pomul e strâmb. Și pomul nu știa că e strâmb. Și bunicul, care le culegea toamna, nu comenta niciodată forma pomului. Culegea fructele și le punea în lăzi și le ducea în pivniță și iarna mâncam din ele, și nimeni, niciodată, nu a simțit nevoia să îndrepte pomul, să-l corecteze, să-l facă să crească altfel decât creștea.
Mă gândesc la pomul acela și mă gândesc la cupluri. La cuplul bunicilor mei, care n-a fost un cuplu egal — el decidea, ea executa, el era afară, ea era înăuntru, el tăcea, ea tăcea mai puțin, el murea primul, ea îl plângea apoi timp de douăzeci de ani, în fiecare dimineață, cu o constanță care era, în sine, o formă de iubire mai elocventă decât orice declarație. Nu era un cuplu drept. Nu era un cuplu pe care l-aș recomanda ca model. Nu era un cuplu pe care societatea modernă l-ar valida, l-ar aproba, l-ar pune pe o copertă de revistă sub titlul „relația ideală". Dar era un cuplu care funcționa. Nu funcționa perfect — nimic nu funcționează perfect, iar perfecțiunea, ca ideal, e o formă mascată de paralizie — dar funcționa în sensul în care funcționează un organism viu: imperfect, adaptativ, rezistent, capabil să producă fructe bune dintr-o formă strâmbă.
Și funcționa — cred eu acum, la distanță de decenii, cu toată grila mea analitică și cu tot Jung-ul meu din buzunar — funcționa pentru că era complementar, nu competitiv. Bunicul nu era mai bun decât bunica. Bunica nu era mai bună decât bunicul. Fiecare era altceva. Fiecare aducea altceva. Fiecare umplea un gol pe care celălalt nu-l putea umple. Nu pentru că erau incomplete — fiecare era complet în felul lui — ci pentru că erau diferite. Și diferența aceea — diferența pe care noi, în goana noastră de a egaliză totul, am declarat-o inamică, am declarat-o opresiune, am declarat-o construct social de demolat — diferența aceea era, de fapt, motorulul întregii construcții. Era ceea ce genera energie. Era ceea ce făcea ca doi oameni diferiți, puși împreună sub același acoperiș, să producă ceva ce niciunul n-ar fi putut produce singur: o viață. Nu o viață perfectă. O viață strâmbă, ca pomul. Dar o viață care dădea fructe.
Acum — acum, când diferența a fost șlefuită, când complementaritatea a fost înlocuită cu competiția, când bărbatul și femeia nu mai sunt doi pomi diferiți care cresc împreună și se adaptează unul la altul, ci doi pomi identici plantați în aceeași groapă, care luptă pentru aceeași lumină, pentru aceeași apă, pentru același spațiu — acum fructele sunt mai puține. Sau mai acre. Sau nu mai vin deloc. Și noi stăm în fața pomilor noștri goi și ne întrebăm ce s-a întâmplat, și dăm vina pe sol, pe climă, pe vecinătate, pe orice altceva în afară de ceea ce e evident: că doi pomi identici plantați în aceeași groapă nu se completează. Se sufocă.
Nu spun — și subliniez asta cu toată forța pe care o am, pentru că știu cât de ușor e să fii înțeles greșit, și cât de ușor e ca nuanța să se piardă în transmisie, ca apa dintr-un vas spart — nu spun că trebuie să ne întoarcem la modelul bunicilor. Modelul bunicilor era nedrept. Modelul bunicilor a produs suferință. Modelul bunicilor a ținut femei captive în bucătării și bărbați captivi în tăceri. Nu acolo trebuie să ne întoarcem. Dar trebuie să ne întoarcem undeva. Sau, mai exact, trebuie să mergem undeva — undeva unde nu am mai fost, undeva care nu e nici lumea bunicilor, nici lumea noastră, ci o a treia lume, o lume pe care n-am construit-o încă, o lume în care egalitatea nu înseamnă identitate și diferența nu înseamnă opresiune și complementaritatea nu înseamnă subordonare, ci înseamnă ceea ce a însemnat întotdeauna în natură: că lucrurile diferite, puse laolaltă, creează ceva ce lucrurile identice nu pot crea niciodată. Că plusul are nevoie de minus. Că ziua are nevoie de noapte. Că inspiraul are nevoie de expir. Că bărbatul are nevoie de femeie, și femeia are nevoie de bărbat, nu ca de o cârjă, nu ca de un stăpân, nu ca de un subaltern, ci ca de un celălalt — un celălalt autentic, iremediabil diferit, glorios de diferit, al cărui mister nu trebuie rezolvat, ci celebrat.
O invitație la sinceritate — sau scrisoare către fiul meu care doarme
E noaptea. Târziu. Casa e liniștită în felul acela specific orei două sau trei dimineața, o liniște care nu e absența zgomotului, ci prezența unei alte substanțe — o substanță groasă, densă, în care gândurile se mișcă mai încet dar merg mai adânc, ca într-un lichid care nu e apă dar nici nu e pământ, ci ceva între ele, ceva în care poți fie să plutești, fie să te scufunzi, și diferența dintre a pluti și a te scufunda e doar o decizie, o singură decizie pe care o iei sau n-o iei, și care face diferența dintre a dormi și a scrie, dintre a tăcea și a mărturisi.
Fiul meu doarme. Respirația lui vine pe coridor ca un semnal, regulat, calm, inconștient de tot ce am scris în noaptea asta, inconștient de Jung și de nigredo și de anima și de umbre și de proiecții și de toate acele cuvinte mari pe care le-am înșirat pe pagini ca pe niște pietre pe un drum pe care nu știu dacă duce undeva. El doarme cu simplitatea absolută a celui care nu s-a complicat încă. Cu inocența — nu, nu inocența, e un cuvânt prea dulce, prea sentimental, prea impregnat de nostalgia adultului care privește copilăria prin lentile deformante — cu necunoașterea. Cu acea stare de dinainte de cunoaștere care e, poate, singura formă autentică de libertate pe care o avem vreodată, și pe care o pierdem nu în momentul în care aflăm adevărul, ci în momentul în care începem să-l evităm.
Și eu stau la birou — la biroul ăsta pe care am stat sute de nopți, scriind sute de lucruri pe care nimeni nu le-a cerut și pe care puțini le-au citit, dar pe care eu le-am scris oricum, nu pentru că trebuia, ci pentru că nu puteam să nu le scriu, ceea ce e, poate, definiția cea mai onestă a scrisului: ceva ce faci nu pentru că vrei, ci pentru că alternativa — a nu face — e mai rea — și stau la biroul ăsta și simt că ultimul lucru pe care-l pot face, singurul lucru care mai are sens la sfârșitului unui text care a vorbit despre tot și n-a rezolvat nimic, e să mă adresez lui. Fiului meu. Nu cititorului abstract, nu publicului, nu „generației tinere", ci lui. Unui singur om. Celui pe care-l cunosc cel mai bine și pe care-l înțeleg cel mai puțin. Celui care m-a întrebat cum am cucerit-o pe mama lui și căruia nu i-am spus adevărul.
Și ceea ce vreau să-i spun — și ceea ce probabil nu-i voi spune niciodată, pentru că între tată și fiu există o pudoare pe care nicio psihologie n-o poate desface, o distanță pe care nicio apropiere n-o poate anula, un zid construit nu din nepăsare, ci din dragoste, din acea formă de dragoste care protejează prin reținere, care iubește prin ceea ce nu spune, care dă prin ceea ce ține pentru sine — ceea ce vreau să-i spun e foarte puțin. Și asta e tot.
Vreau să-i spun: nu încerca să fii ceea ce lumea vrea. Ceea ce lumea vrea se schimbă în fiecare deceniu, în fiecare an, în fiecare sezon, și dacă alergi după ceea ce lumea vrea, vei alerga toată viața și nu vei ajunge nicăieri, pentru că nicăieri e exact unde duce drumul ăla — nicăieri, pe vecie, cu sufletul gol și cu pungile pline.
Vreau să-i spun: vei iubi o femeie și ea te va dezamăgi. Nu pentru că e rea, ci pentru că e reală, și realul dezamăgește întotdeauna, pentru că realul nu e niciodată la înălțimea visului, și asta nu e o tragedie, e un adevăr, e poate singurul adevăr pe care merită să-l știi înainte de a iubi: că omul de lângă tine nu va fi niciodată omul din capul tău, și că între cei doi — între cel real și cel visat — e un spațiu, și în spațiul acela fie construiești ceva, fie te prăbușești, și diferența nu depinde de ea, ci de tine. De capacitatea ta de a suporta realul. De capacitatea ta de a nu fugi când visul se sparge.
Vreau să-i spun: fii bărbat. Și prin „fii bărbat" nu înțeleg ce înțelegea bunicul meu — tăcere, îndurare, saci pe umeri, tăiat lemne iarna. Și nu înțeleg ce înțeleg revistele — abdomen de oțel, ceas de firmă, opt trucuri pentru a o face fericită. Înțeleg altceva. Ceva ce n-am reușit niciodată să formulez în cuvinte, dar pe care-l voi încerca acum, aici, în noaptea asta, cu oboseala și cu liniștea și cu respirația lui pe coridor ca unic martor: fii bărbat în sensul în care un copac e copac. Nu pentru că a decis. Nu pentru că a performat. Nu pentru că a citit un articol despre cum să fii copac. Ci pentru că asta e. Asta e natura lui. Și natura lui nu e un costum pe care și-l pune dimineața și și-l scoate seara — e substanța din care e făcut. Fii substanță, nu costum. Fii rădăcină, nu frunză. Fii ceea ce rămâne când vântul bate și ia tot ce nu e fixat — frunzele, florile, fructele, tot ce e frumos dar detașabil — fii ceea ce rămâne după furtună: trunchiul. Gol. Strâmb, poate. Fără nimic frumos pe el. Dar acolo. Vertical. Viu.
Vreau să-i spun: nu-ți fie frică de umbra ta. Nu-ți fie frică de ceea ce ești în întuneric, de ceea ce simți când nimeni nu se uită, de gândurile acelea pe care le ai la trei dimineața și pe care le consideri monstruoase sau rușinoase sau inacceptabile. Ele sunt ale tale. Sunt parte din tine. Și dacă le negi — dacă le ascunzi, dacă le acoperi cu performanță și cu politețe și cu acel bun-simț care e, de cele mai multe ori, o formă de lașitate — dacă faci asta, ele nu vor dispărea. Vor crește. Vor crește în întuneric, ca orice lucru ignorat, și într-o zi vor ieși la suprafață, și atunci nu vei fi pregătit, și atunci vei suferi mai mult decât ai fi suferit dacă le-ai fi privit de la început, dacă le-ai fi spus: da, asta sunt și eu. Asta sunt și eu, alături de tot restul.
Vreau să-i spun: vei simți, într-o seară, că o iubești și o urăști pe aceeași femeie. Și nu va fi sfârșitul lumii. Va fi, de fapt, începutul. Începutul a ceva ce nu are nume și pe care nici Jung, cu tot geniul lui, n-a reușit să-l numească pe deplin. Începutul acelui drum interior pe care fiecare om trebuie să-l parcurgă singur, complet singur, fără hartă, fără ghid, fără garanția că ajunge undeva. Și pe drumul ăla vei descoperi — nu imediat, nu repede, ci lent, dureros de lent, an de an, rană de rană — vei descoperi că nu femeia e problema. Și nu tu ești problema. Problema e că niciunul din voi n-a coborât suficient de adânc în sine ca să nu mai aibă nevoie să proiecteze pe celălalt ceea ce-i lipsește în interior. Și în ziua în care vei coborî — dacă vei coborî — în ziua aceea nu vei mai avea nevoie de niciun sfat. Nici de al meu, nici de al lui Jung, nici de al nimănui. Vei fi, pur și simplu, întreg. Și din întregimea asta — nu din tehnică, nu din strategie, nu din niciunul din acele trucuri pe care lumea le vinde ca dragoste — din întregimea asta va curge, natural, fără efort, tot ce ai de dat.
Și nu-i voi spune nimic din toate astea. Mâine dimineață el se va trezi, și va veni în bucătărie cu ochii umflați de somn, și va lua laptele din frigider, și va mânca ceva în grabă, și va pleca la școală, și eu îl voi privi plecând și nu-i voi spune nimic. Și poate că asta — tăcerea mea, tăcerea aceasta pe care am moștenit-o de la tata care a moștenit-o de la bunicul care a moștenit-o de la tatăl lui — poate că tăcerea asta nu e lașitate. Poate că e încredere. Încrederea că el va găsi singur. Încrederea că groapa pe care o va săpa va fi groapa lui, nu a mea. Încrederea că pomul lui va crește strâmb și frumos și va da fructe pe care eu nu le voi gusta niciodată, dar care vor fi bune. Bune nu pentru că eu l-am învățat cum să crească, ci pentru că el a crescut cum a crescut, cu soarele care i-a fost dat și cu pământul care i-a fost dat și cu furtunile care i-au fost date, și toate astea — soarele și pământul și furtunile — sunt suficiente. Au fost întotdeauna suficiente.
Perspectiva jungiană — Ultima coborâre, sau ce se aude când taci suficient de mult
Jung ar fi citit tot ce am scris — toate cele opt capitole, de la paharul bunicii până la pomul strâmb, de la prietenul din fotoliu până la fiul care doarme, de la parcarea mallului până la seara cu becul portocaliu — și cred că, pentru prima dată, ar fi obosit. Nu oboseala clinicianului care a ascultat prea multe cazuri, nu oboseala intelectualului care a gândit prea mult, ci o oboseală mai veche, mai adâncă, oboseala omului care a trăit suficient de mult cât să știe că ceea ce spune el nu va schimba nimic și care totuși continuă să spună, nu din speranță, ci din datorie, din acea datorie pe care o simți față de adevăr, față de cuvântul care trebuie spus chiar dacă nimeni nu ascultă, pentru că a nu-l spune ar fi o trădare mai mare decât orice eșec.
Și ar fi vorbit. Pentru ultima dată. Cu o voce care nu mai era a psihologului, nici a profesorului, nici a profetului, ci era vocea unui om bătrân care stă pe o bancă, undeva, într-un parc din Küsnacht, în Elveția, lângă lacul acela pe care și-a construit turnul cu mâinile lui — turnul de la Bollingen, turnul pe care l-a ridicat piatră cu piatră, ca un ritual, ca un act de individuație concretizat în materie, ca o dovadă fizică a ceea ce cuvintele nu pot dovedi — și care privește apa lacului și nu mai vrea să explice nimic. Vrea doar să spună.
„Am petrecut o viață întreagă", ar fi spus, și vocea lui ar fi fost uscată, ca frunzele de toamnă, ca pergamentele vechi, ca lemnul turnului pe care-l construise cu mâinile acelea care acum tremurau ușor, nu de frig, ci de greutatea a tot ce atinseseră, „am petrecut o viață întreagă studiind sufletul omenesc. Am deschis mii de suflete. Am privit înăuntrul lor. Am văzut umbre pe care alții le credeau demoni și demoni pe care alții îi credeau umbre. Am cartografiat inconștientul ca pe un continent necunoscut — cu munții lui, cu prăpăstiile lui, cu mlaștinile lui, cu acele peșteri în care locuiesc arhetipurile, acele forme vechi cât lumea care ne guvernează fără să știm, care ne conduc fără să ne spună, care ne construiesc și ne distrug și ne reconstruiesc, ciclu după ciclu, vis după vis, generație după generație."
„Și ceea ce am descoperit", ar fi continuat, și aici ar fi zâmbit, dar nu zâmbetul chirurgical, nu zâmbetul ironic, ci un zâmbet care semăna cu cel pe care-l fac copiii când descoperă ceva evident pe care adulții l-au complicat inutil — ca și cum ai descoperi, la sfârșitului unei călătorii de o viață, că ceea ce căutai era în buzunarul de la spate al pantalonilor pe care-i purtai de la plecare, „ceea ce am descoperit, după toți acești ani, după toate aceste cărți, după toate aceste teorii, după toți acești pacienți, este un lucru atât de simplu încât aproape că mă rușinez să-l spun. Și e acesta: nimeni nu poate fi salvat din afară. Nimeni. Nici de un terapeut, nici de o femeie, nici de un bărbat, nici de o carte, nici de o teorie, nici de mine. Fiecare om trebuie să coboare singur. Fiecare om trebuie să-și întâlnească propria umbră singur. Fiecare om trebuie să-și facă propria individuație — propriul drum spre Sine — singur. Și ceea ce pot face eu, ceea ce pot face cărțile, ceea ce pot face terapeuții și filosofii și preoții și toți acei oameni care pretind că au o lampă pentru întunericul tău — tot ce putem face este să-ți arătăm ușa. Dar prin ușă, treci tu. Singur. Fără noi. Fără nimeni."
Ar fi tăcut. Ar fi privit lacul. Și apoi ar fi spus ceva pe care eu, scriind aceste rânduri, nu sunt sigur că-l înțeleg pe deplin, dar pe care-l scriu oricum, pentru că Jung mi l-a pus în gând și nu pot să nu-l scriu, și poate că a nu-l înțelege acum e în regulă, și poate că-l voi înțelege mai târziu, sau poate niciodată, și poate că și asta e în regulă, pentru că nu tot ce e adevărat trebuie înțeles — uneori e suficient să fie auzit:
„Tu ai scris un text despre bărbați și femei. Despre masculinitate și feminitate. Despre umbre și proiecții și mime și cupluri care se descompun. Și totul e adevărat — sau, mai exact, totul e suficient de adevărat cât să doară, ceea ce e singura formă de adevăr care contează. Dar ai ratat un lucru. Un singur lucru. Și lucrul acela e mai important decât toate celelalte la un loc."
Și m-aș fi aplecat înainte, înghițind, așteptând, cu acea sete pe care o ai când ești pe punctul de a auzi ceva ce ai avut nevoie să auzi toată viața dar de care ți-a fost frică, și ai avut dreptate să-ți fie frică, pentru că adevărul — adevărul adevărat, nu cel din cărți și nu cel din terapie, ci cel care vine de la un om care a trăit suficient cât să-l poarte pe piele ca pe o cicatrice — adevărul acela nu mângâie. Taie. Și tăietura doare. Și durerea e prețul.
„Ai ratat", ar fi spus Jung, „faptul că tu — tu, cel care scrii, cel care analizezi, cel care citezi, cel care convoaci spiritul meu ca pe un aliat în bătălia ta cu propriile demoni — tu nu ai făcut ce spui. Tu nu ai coborât. Tu ai scris despre coborâre. Ai scris frumos. Ai scris precis. Ai scris cu o onestitate care e rară și pe care o respect. Dar ai scris. N-ai coborât. Ai stat la birou, noaptea, cu ceanul tău de ceai rece, și ai descris groapa fără să intri în ea. Ai descris focul fără să arzi. Ai descris nigredo fără să te descompui. Și toate cuvintele tale — toate aceste mii de cuvinte frumoase, dureroase, precise — toate cuvintele tale sunt, în cele din urmă, o altă formă de mimă. O mimă mai sofisticată, mai cultă, mai jungiană, dar tot o mimă. Mima scriitorului care descrie abisul de pe margine. Mima intelectualului care înțelege totul și nu trăiește nimic. Mima tatălui care vrea să-i scrie fiului o scrisoare despre viață dar care, scriind-o, evită, de fapt, să trăiască ceea ce scrie."
Și eu — care stau la birou, în noaptea asta, cu degetele pe tastatură și cu inima undeva între gât și stomac, în acea zonă a corpului unde se adună tot ce nu poți spune — eu știu că are dreptate. Știu că am scris despre coborâre fără să cobor. Știu că am descris groapa fără să intru în ea. Știu că tot textul ăsta — cu toată sinceritatea lui, cu toată durerea lui, cu toată frumusețea lui pe care o sper și pe care poate că o are și poate că nu — tot textul ăsta e, în cele din urmă, o formă de a amâna coborârea. O formă de a sta pe margine și de a privi în jos și de a descrie ce văd, în loc de a sări.
Dar poate — și asta e singurul „poate" pe care mi-l mai permit, singura speranță pe care n-o transform în certitudine, singura ușă pe care o las întredeschisă — poate că a scrie e un prim pas. Nu coborârea. Nu saltul. Dar un pas spre marginea abisului. Un pas care mă aduce mai aproape de locul de unde se sare. Și poate că mâine — nu azi, nu acum, nu în noaptea asta în care sunt prea obosit și prea speriat și prea plin de cuvinte care nu sunt destule — poate că mâine voi face un alt pas. Și poimâine altul. Și poate că, la un moment dat, pașii se vor termina și nu va mai fi decât marginea. Și atunci va trebui să decid.
„Și nu vei sări", ar fi spus Jung, cu vocea aceea care era o rană și un zâmbet și un adio și un început, toate în același timp, ca viața, ca moartea, ca tot ce nu se poate spune dar se spune totuși, se spune mereu, se spune de la începutul timpurilor, în fiecare noapte, de fiecare tată care stă la birou și scrie în loc să trăiască și trăiește în loc să coboare și coboară în loc să fie liber. „Nu vei sări. Nu pentru că nu ai curaj — ai mai mult curaj decât crezi. Nu pentru că n-ai înțeles — ai înțeles mai mult decât e sănătos. Ci pentru că a sări înseamnă a renunța la tot ce crezi că ești. La birou. La ceai. La tastatura asta. La textul ăsta. La toate cuvintele tale frumoase și precise și dureroase. La tot. Și ce rămâne după ce renunți la tot — acel Sine gol, acel nucleu de ființă pe care l-am căutat și eu toată viața și pe care l-am atins doar de câteva ori, în vis, în extaz, în acele momente rare de grație pe care nici eu nu le pot explica — ce rămâne nu e un cuvânt. Nu e o teorie. Nu e o pagină. E o tăcere. Și tăcerea aia — tăcerea de după ce ai spus tot, tăcerea de după ce ai scris tot, tăcerea de după ce ai trăit tot — tăcerea aia e Sinele. E tot ce ai căutat. E tot ce ai descris fără să găsești. E tot ce fiul tău va căuta și el, și fiul fiului tău, și toți cei care vor veni după tine, în lanțul acesta nesfârșit de bărbați și femei care se iubesc și se urăsc și se caută și nu se găsesc și se pierd și se regăsesc și se pierd din nou."
„Și tăcerea aia", ar fi încheiat Jung, ridicându-se de pe bancă, cu oasele care trosneau și cu ochii care vedeau mai departe decât lacul, mai departe decât munții, mai departe decât orice orizont pe care eu l-aș putea descrie cu oricâte cuvinte, „tăcerea aia nu e goală. E plină. E plină de tot ce ai fost și de tot ce vei fi și de tot ce ești acum, în momentul ăsta, la biroul ăsta, în noaptea asta. Și dacă o asculți — dacă ai curajul s-o asculți, fără să scrii, fără să analizezi, fără să o transformi în material pentru un capitol, fără să o pui în cuvinte — dacă o asculți pur și simplu, ca un om care ascultă ploaia, fără să se întrebe de ce plouă și de unde vine ploaia și ce semnifică ploaia — dacă faci asta, vei auzi ceva."
„Ce voi auzi?" aș fi întrebat, și vocea mea ar fi fost vocea unui copil, pentru că în fața tăcerilor mari suntem cu toții copii, și singurul lucru onest pe care-l putem face e să recunoaștem asta.
Și Jung ar fi zâmbit. Și n-ar fi răspuns. Și asta — absența răspunsului, tăcerea în locul cuvântului, golul în locul plinului — asta ar fi fost, în cele din urmă, cel mai jungian lucru pe care Jung l-ar fi putut face. Să nu răspundă. Să mă lase singur cu întrebarea. Să mă lase singur la birou, în noaptea asta, cu ceaiul rece și cu tastatura și cu respirația fiului meu pe coridor și cu tot ce am scris și cu tot ce n-am scris și cu tot ce nu voi scrie niciodată.
Și eu rămân. Și tac. Și ascult.
Și nu aud nimic încă.
Dar poate — poate — ceva se mișcă acolo, în adânc, sub toate cuvintele, sub toate straturile de analiză și de Jung și de umbre și de proiecții, ceva se mișcă, ceva care nu e un sunet și nu e o tăcere, ci e altceva, ceva pentru care nu am cuvânt, ceva care e mai vechi decât orice cuvânt, ceva care era acolo înainte de mine și va fi acolo și după mine, ceva ce bunicul meu simțea când cara sacii pe umeri și ce bunica mea simțea când stătea pe scaunul de lemn cu mâinile pe genunchi, ceva ce fiul meu va simți într-o zi, când va fi mare, și obosit, și speriat, și singur, și plin de întrebări la care nimeni nu-i va răspunde.
Și ceva se mișcă.
Și eu ascult.
Și noaptea trece.
Și dimineața vine.
Și fiul meu se trezește.
Și viața continuă.
Strâmbă. Imperfectă. Fără soluții.
Dar vie.
Vie ca un pom în curte.
Vie ca o supă de legume pe aragaz.
Vie ca respirația unui copil care doarme.
Vie.
Și asta — asta trebuie să fie suficient.
Pentru că asta e tot ce avem.
Bibliografie și surse
Notă metodologică. Textul de față nu este un eseu academic și nu pretinde a fi unul. Este un text de reflecție personală — o meditație subiectivă, scrisă în persoana întâi, despre dinamicile dintre bărbat și femeie în cuplul contemporan, pornind de la un eseu publicat pe un blog românesc și trecând printr-o grilă de interpretare jungiană pe care am aplicat-o nu cu rigoarea cercetătorului, ci cu libertatea scriitorului care folosește ideile altcuiva ca pe niște unelte, nu ca pe niște dogme.
Carl Gustav Jung nu a fost convocat aici ca autoritate infailibilă, ci ca interlocutor — un gânditor ale cărui concepte (anima, animus, umbra, individuația, proiecția, Persona, Sinele, Coniunctio Oppositorum) mi s-au părut extraordinar de potrivite pentru a ilumina, dintr-un unghi diferit, ceea ce eseul original exprima în termeni colericali și generalizanți. Am încercat să transform un rechizitoriu într-o introspecție. Dacă am reușit sau nu, rămâne la latitudinea cititorului.
Perspectivele atribuite lui Jung în secțiunile finale ale fiecărui capitol sunt reconstrucții literare, nu citate. Am încercat să rămân fidel spiritului gândirii sale, dar am luat libertăți pe care orice jungian riguros le-ar putea contesta, și pe bună dreptate. Jung nu a spus exact ce am pus eu în gura lui — dar cred, cu toată subiectivitatea pe care mi-o asum, că ar fi putut spune. Sau cel puțin n-ar fi dezaprobat complet.
Referințele la viața personală — bunicul cu sacii, bunica pe scaunul de lemn, prietenul din fotoliu, femeia din ședință, clientul cu ceasul, cuplul care se ceartă duminica seara — sunt amestecuri de realitate și ficțiune, de observație și de proiecție (ironic, dat fiind subiectul). Personajele sunt compozite. Situațiile sunt reale în esență, dar ficționalizate în detaliu. Nimeni nu trebuie să se recunoască. Sau poate toată lumea trebuie să se recunoască. Depinde de cât de adânc privești.
Textul nu oferă soluții. Acest lucru nu e o lipsă — e o alegere. Am considerat că onestitatea e mai valoroasă decât utilitatea, și că a descrie o rană cu precizie e, uneori, mai terapeutic decât a prescrie un tratament la repezeală.
Sursa de plecare
Racolța, Petru (2014). „Opiniile unui bărbat despre femeia modernă". Blog personal — racoltapetru6. Disponibil la: https://racoltapetru6.com/2014/02/28/opiniile-unui-barbat-despre-femeia-moderna/ Accesat: februarie 2026.
Unde ne sunt barbatii? https://www.artdevivre.ro/unde-ne-sunt-barbatii/
Opere ale lui C.G. Jung — ediții digitale și resurse online
Jung, C.G. — Collected Works (extras disponibil prin mai multe platforme academice). O prezentare sintetică a operei complete: https://www.jungiananalysts.org.uk/about-jung/
Jung, C.G. — Memories, Dreams, Reflections (1963). Autobiografia editată de Aniela Jaffé. Rezumat și context: https://www.cgjungpage.org/learn/resources/memories-dreams-reflections
Jung, C.G. — The Red Book (Liber Novus) (2009, publicare postumă). Prezentare și fragmente: https://www.philemonfoundation.org/published-works/the-red-book/
Concepte jungiene utilizate — surse explicative
Anima și Animus:https://www.simplypsychology.org/anima-animus-jung.htmlhttps://frithluton.com/articles/anima-animus/
Umbra (Shadow):https://www.simplypsychology.org/carl-jung-shadow.htmlhttps://academyofideas.com/2015/12/carl-jung-and-the-shadow/
Individuația:https://www.simplypsychology.org/individuation-jung.htmlhttps://frithluton.com/articles/individuation/
Persona:https://frithluton.com/articles/persona/
Proiecția psihologică:https://frithluton.com/articles/projection/
Arhetipurile:https://www.simplypsychology.org/carl-jung-archetypes.html
Coniunctio Oppositorum (unirea contrariilor):https://frithluton.com/articles/coniunctio/
Lecturi complementare — psihologia relațiilor și criza masculinității
Robert A. Johnson — He: Understanding Masculine Psychology (1989) și She: Understanding Feminine Psychology (1989). Prezentare: https://www.robertajohnsonbooks.com/ Două cărți scurte, de factură jungiană, care analizează psihologia masculină și feminină prin prisma miturilor (Parsifal, respectiv Psyche și Eros). Sunt cele mai accesibile introduceri în dinamicile anima/animus aplicate la viața de cuplu.
Robert Bly — Iron John: A Book About Men (1990). Recenzie și context: https://www.nytimes.com/1990/11/11/books/the-wildman-in-the-woods.html Cartea care a declanșat mișcarea mitopoetică masculină în anii '90. Bly folosește un basm al fraților Grimm pentru a vorbi despre criza mentorilor, despre inițierea masculină și despre ce se întâmplă când băieții cresc fără modele de masculinitate sănătoasă.
Esther Perel — Mating in Captivity (2006). TED Talk (cu peste 20 de milioane de vizualizări): https://www.ted.com/talks/esther_perel_the_secret_to_desire_in_a_long_term_relationship Site: https://www.estherperel.com/ Perel explorează paradoxul central al relațiilor de lungă durată: cum menținem dorința în prezența siguranței? Exact ceea ce am abordat în capitolul VII — tensiunea dintre intimitate și erotism, dintre cunoaștere și mister.
Marie-Louise von Franz — The Feminine in Fairy Tales (1972). Resurse: https://www.jungiananalysts.org.uk/ Cea mai importantă discipolă a lui Jung analizează arhetipul feminin prin prisma basmelor. Relevant pentru capitolul III — despre feminitatea pierdută în procesul de emancipare.
James Hollis — Under Saturn's Shadow: The Wounding and Healing of Men (1994). Rezumat: https://jameshollis.net/books/ Hollis, psihanalist jungian, vorbește despre rănile invizibile ale bărbaților — despre acea „castrare psihologică" pe care o descrie și eseul original, dar o abordează cu profunzime clinică, nu cu furie.
Resurse video — introducere în gândirea jungiană
Academy of Ideas (canal YouTube) — serie de videoclipuri scurte despre conceptele lui Jung, extrem de clare și bine documentate: https://www.youtube.com/c/academyofideas
Recomandări specifice din canal: „Carl Jung and the Shadow", „Carl Jung — How to Realize Your True Potential", „Anima and Animus — How to Access Your Unconscious"
Notă finală
Această bibliografie nu e exhaustivă și nici nu pretinde a fi. E o hartă minimală — câteva puncte de reper pentru cititorul care vrea să meargă mai departe decât am mers eu în aceste pagini. Jung însuși ar fi spus, probabil, că cea mai importantă bibliografie nu e cea pe care o citești, ci cea pe care o trăiești. Că visele tale de noapte conțin mai multă înțelepciune decât orice carte. Că umbra ta știe mai multe despre tine decât orice terapeut. Și că singurul text care contează cu adevărat e cel pe care nu-l vei scrie niciodată — cel pe care-l trăiești, zi de zi, în tăcere, fără cititori, fără aplauze, fără bibliografie.
Dar până ajungi acolo, cărțile ajută. Măcar ca pretexte pentru coborâre.
