Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană

Există o dimineață — nu neapărat dimineața de azi, poate cea de ieri, poate cea de acum trei ani, nu mai contează când anume — în care te trezești și, înainte să ai timp să-ți construiești ziua în minte, înainte să apuci să-ți bei cafeaua și să intri în rolul pe care îl joci de atâta vreme că ai uitat că e rol, te auzi spunând ceva. Un lucru mic. O remarcă la adresa fiului tău, un ton cu care refuzi o rugăminte, o tăcere cu care pedepsești ceva ce nu merită pedeapsă — și în secunda aceea, cu o claritate care doare exact pentru că e lipsită de dramă, recunoști vocea. Nu e vocea ta. Sau, mai exact, e vocea ta — dar nu vocea pe care ai ales-o. E vocea cuiva pe care l-ai studiat toată copilăria ca pe un manual al greșelilor, cineva față de care ai jurat, în liniștea aceea interioară pe care adolescenții o confundă cu hotărârea, că nu vei semăna niciodată.

🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN

Și totuși.

Creangă știa ceva despre asta, deși el nu scria scrisori către adolescenți și probabil nici nu și-ar fi imaginat că basmul lui despre două fete și o babă rea poate ajunge, o sută cincizeci de ani mai târziu, să vorbească despre tine. Fata babei nu s-a născut rea — a devenit ce a devenit prin acumulare, prin alintat, prin fiecare moment în care nimeni nu i-a spus un adevăr incomod la timp. Iar tu, care ai citit poate basmul acesta în clasa a treia și ai știut imediat cu cine nu vrei să semeni, ai crescut convins că alegerea e simplă: fii fata moșneagului. Fii harnic, fii bun, fii răbdător. Și ai fost — uneori. Dar nimeni nu ți-a explicat că poți să muncești o viață întreagă cu sârguință și totuși să ratezi. Nu pentru că ai fost leneș, ci pentru că ai muncit în direcția greșită, spre un scop care nu era al tău, în timp ce scopul tău adevărat aștepta undeva pe marginea drumului, tăcut ca o fântână mâlită pe care ai trecut-o în grabă fără s-o privești.

Evoluția nu ne-a pregătit pentru mașinile vorbărețe. Limbajul articulat îl considerăm cel mai important semn vizibil al inteligenței, fals, cu răbdare ne dăm seama că e o iluzie a competenței, nu a găndit ci o mapare - hartă lingvistică.  Stăteam ieri seară la birou și urmăream cum fiul meu conversa cu un chatbot despre un subiect din fizică pe care nu îl înțelegea, și îl vedeam cum nodează din cap la fiecare răspuns, cum zâmbea ușor mulțumit, ca și cum cineva îi explicase în sfârșit ceva ce profesorul nu reușise — și m-am gândit atunci, fără să spun nimic, că există ceva profund neliniștitor în acea scenă, nu pentru că răspunsurile ar fi fost greșite, ci tocmai pentru că erau atât de bune, atât de fluente, atât de convingător articulate, încât era imposibil să nu le confunzi cu înțelegere.

Am petrecut o bună parte din viața mea profesională construind lucruri pe care oamenii le folosesc fără să se gândească prea mult la ele — site-uri, interfețe, pagini care transmit informație de la un server la un ecran — și în toți acești ani am dezvoltat un reflex aproape instinctiv de a privi dincolo de suprafața unui sistem, de a întreba ce se întâmplă, de fapt, sub capotă, ce calcule se fac, ce presupuneri sunt îngropate în arhitectură. Reflexul acesta m-a salvat de multe ori de la a celebra soluții care nu rezolvau problema reală. Dar, privind scena cu fiul meu și cu chatbotul lui de fizică, am realizat că și eu, cu tot reflexul meu profesional, am tendința să capituleze în fața fluenței. Că și eu simt același impuls pe care îl simte oricine: dacă vorbește atât de bine, înseamnă că înțelege.

🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN

Nu înțelege. Și tocmai asta a spus Yann LeCun cu o claritate pe care puțini cercetători au curajul să o formuleze în public — nu pentru că adevărul ar fi complicat, ci pentru că este incomod, pentru că contrazice narațiunea dominantă a unei industrii care mișcă sute de miliarde de dolari și care are tot interesul să confunde scara cu profunzimea, fluența cu gândirea, autocompletarea cu inteligența.